Eu vs eu

…Nu mi-a placut niciodata de ea. Zice el. Dar o iubesc. Nu inteleg de ce.

…Nu cred ca ne potrivim. Nu ma face fericita. Dar sunt linistita cu el. Zice ea…

…Nu va inteleg. Sau…poate asta e iubirea? Sa fii cu celalalt fara sa iti cauti completarea in el? Totusi…greu imi vine a crede ca asta e iubire intre voi. E prea multa distanta, sunt prea putin cuvinte, pe strada nici nu pareti un cuplu.

…Da, zise el…Si cu toate asta nu imi imaginez viata fara ea.

…Nici eu. Fara el as fi nimic. Zise ea.

…Nu va inteleg.

…Nu mi-a placut nicioadata de ea. Nici la inceput si nici acum. Dar o iubesc.

…Ma face sa ma simt trista si singura dar el e tot ce am. Il iubesc.

…Nu va inteleg.

In alta ordine, azi a murit un om in 5 secunde. Un sofer cu care lucram. 5 secunde. Acum era, apoi nu a mai fost. Ca si cum i s-ar fi scurtcircuitat sistemul si s-a luat curentul. Gata. Atat i-a fost.

Sunt obosita. Mental. Corpul meu are o energie nesecata si enervanta care nu se termina niciodata. Nu pot sta locului. Mintea mea tanjeste dupa lene si relaxare dar corpul meu nu poate sta intins sa se odihneasca decat daca doarme. Si doarme putin. E teribil. E ca un delir. Un razboi.

Azinoapte am avut chef sa ma joc cu sufletul meu. Am stat de vorba cu cineva pe care il consider special in lumea asta si care mi se pare interesant si incitant ca personalitate. Si ceva din mine a facut tot posibilul sa ma faca de rahat in ochii lui. Asa, ca sa il stiu eu indepartat de mine si fara nicio sansa sa vrea vreodata sa ma cunoasca mai bine. M-am pus frumusel la conservat si la siguranta sub o colivie de spini. Sunt constienta de ce face acea parte din mine, dar niciodata nu o pot invinge inainte sa o comita. Sunt o persoana foarte duala. E un razboi intre cele doua persoane care traiesc in mine. Cred ca si-au impartit cate un plaman, cate un rinichi, cate un ochi, cate o ureche, una a luat inima, alta a luat creierul si acum se bat pentru limba mea…care se zvarcoleste intre prostiile soptite de persoana rece si schizofrenica, si cuvintele intelepte spuse de cea pe care o plac in mine.

In cele din urma, cand imi suflu de pe umeri povestile lumii prin care trec, raman eu cu mine sa traim sau sa ne ucidem cu incetul.

“You can run, but you can’t hide

Because no one here gets out alive.

Find a friend in whom you can confide

You are a slow motion suicide.”

Placebo – Julien

Primul fir

Azi, cand in graba ma aranjam in oglinda sa plec la film sa vad a doua oara Avatar, l-am vazut. L-am vazut pe el. Rasarind din miezul tineretii mele trecatoare cu secundele si cu grijile, semn al multor tristeti si alarma de avertizare, atat-atat de clar si de socant. Socant, zdruncinant, coplesitor, pentru cineva care simte zi de zi cum tineretea i se scurge prin toti porii, prin toate firele de par. Practic, prin doar un fir de par. Primul meu fir de par alb. Gata. Imbatranesc. Nici nu am apucat sa imi gust tineretea. Si albesc. Si iar m-a apucat panica timpului care se scurge fara mine si a vietii care imi trece in van.

Am tras aer in piept si m-am dus la Ofelia, sa ii arat. Mi-a zis: Ei…o sa ai mult mai multe! Sinceritatea ei m-a readus cu picioarele pe pamant si mi-am dat seama ca, se intampla si asta in cele din urma. Albim.

M-am intors la oglinda si am inceput sa ma inec intr-un vuiet de ganduri justificatoare pentru firul de par alb timpuriu. “Da, e clar, organismul meu imi spune sa o iau mai incet…Nu degeaba ma simt asa de obosita si de sleita de forte…Da, si adevarul e ca ma stresez cam mult pentru niste banalitati. Ma consum prea mult. Ar trebui sa am mai multa grija de trupul meu si de starea mea psihica. Sunt prea nervoasa. Uite ce se intampla daca nu ma stapanesc si nu ma abtin din a scrasni din dinti in fiecare moment mai tensionat… Nu vreau asta. Nu vreau sa albesc degeaba. Pentru niste prostii de griji care vin si trec si care in cele din urma sunt doar abur in trecut, care sunt mai trecatoare ca norii pe cer si mai efemere ca un fulger… Eu, care spuneam ca nu o sa ma vopsesc niciodata pana nu apar firele albe…nu credeam ca o sa dau de primul fir alb anul asta. Ia uite, niste fire blonde…Da. Dar e clar ca astea sunt blonde, nu albe…”

Am luat primul meu fir alb si l-am zmuls. L-am prins cu un clestisor si l-am pus intr-un sertar. O sa il inramez pe negru ca sa imi aduca aminte mereu ca o sa albesc daca ma mai consum atat…Sau mai rau…O sa am un alt atac cerebral…Sunt prea tanara pentru asta!

Noroc ca  mergeam la Avatar. Mi-a adus a doua oara o stare de bine si liniste. Filmul asta are un efect de catharsis asupra mea. O sa il vad si a treia oara. Cu siguranta. Daca exista undeva in universul asta o lume si o civilizatie ca Pandora si Na’vi, sper sa ajung candva acolo, in viata mea cea lunga.

Afara ninge. Cand ninge ma simt impacata. E fericire pura, izvorata instantaneu ca o explozie cand privirea mea intalneste iuresul fulgilor zorind in jurul unui felinar sau albul zapezii imbracand privelistea de sub geamul meu in zori. Cand ninge cred in basme. Redevin copil.

Zeki se intinde pe canapea si plescaie adormit. E tarziu. Poate ar trebui sa dorm si eu. Dar nu vreau sa dorm. Vreau sa traiesc, sa fiu constienta, sa respir, sa cuprind aici ce simt acum.

Eckhart Tolle. Un pamant nou. Inteleg multe. Stiu de ce acum. Ma inteleg. Ma explic. Ma trezesc. Ma separ. Stiu ce sunt si ce nu sunt. Stiu ca trec prin toata confuzia cu un scop. Stiu ca ma transform pentru a fi pregatita pentru tot restul vietii mele, oriunde s-ar petrece ea si oricum ar fi ea. Ea se petrece in primul rand in mine, prin mine. Eu sunt viata mea. Eu sunt vie. Viata ma traieste pe mine. E atat de sublima si de plenara incat daca o las pe ea sa ma controleze egoul meu moare instantaneu ucis de stralucirea ei. Fericirea e in mine. Fericirea e in simplitate. In a fi pur si simplu. In a accepta. In a te lasa dus de val. Fericirea e antonimul controlului. Fericirea e libertate. Fericirea e eliberare. Eliberare de negativism, judecati, prejudecati,rautati, temeri, griji, materialism,agresivitate. Cand te cureti de toate astea, esti tu si atat. Si cand esti tu si atat, poti vedea si accepta ca si ceilalti sunt ei si atat, poate acoperiti de o patura de noroi mostenit din societate, poate deja curati.

Un lucru e clar. Simplitate. Sa traiesti simplu. Nu inseamna sa traiesti ignorant sau sarac. Inseamna sa iei lumea, oamenii, lucrurile asa cum sunt, fara sa judeci, fara sa filtrezi, fara sa distorsionezi, fara sa dramatizezi, fara sa adaugi nimic negativ in plus. Doar sa fii. Si sa nu astepti nimic de la nimeni. Si sa nu judeci pe nimeni. Sa fi un om pozitiv, cumpatat, solidar, spiritual, cu inima deschisa. Inteleg acum ca nu am fost asa, si ca asa e normal sa fiu. Ca pana acum nu am fost normala. Am fost nebuna si nebunia m-a aruncat in delir si in suferinta. Am fost nefericita pentru ca m-am considerat asa, si pentru ca am alergat dupa fericire. Dar eu nu am vazut ca as putut fi fericita in tot acest timp deoarece fericirea nu e niciunde altundeva decat in mine. In sufletul meu si in mintea mea. Eu sunt creatorul fericirii. Nu mi-o poate darui nimeni. Si am mai inteles ca nu am reusit sa intalnesc marea mea iubire pana acum pentru ca am asteptat ca ea sa ma faca fericita. Am asteptat omul care sa imi dea ce mie imi lipseste. Am inteles gresit tot timpul. Iubirea nu te completeaza, nu te face fericit, nu iti da ceea ce nu ai avut. Iubirea nu e a ta. Oamenii nu sunt ai tai. Iubirea esti tu insati, iubirea sunt oamenii. Si cand doi oameni se iubesc, isi pun sentimentele la un loc si isi dubleaza fericirile. A iubi pe cineva neconditionat inseamna sa nu astepti ca el/ea sa te faca sa te simti intr-un anume fel. Sa nu astepti nimic. Pur si simplu sa il iei asa cum e si sa fi tu insati cu el. Cred ca iubire adevarata inseamna cand doi oameni sunt ei insisi unul cu altul si nu le vine sa fuga in directii opuse sau nu intentioneaza sa il schimbe pe celalalt.

Inteleg atatea acum…Si o sa fiu altfel. Poate primul meu fir alb e un fir de intelepciune, nu de batranete.

Si orice ar fi in viata asta, cata drama va mai urma, si de vor veni zile  mai negre decat isi poate imagina orice minte umana, eu nu imi doresc decat sa fiu destul de pregatita sa le accept si sa ies cu bine din ele, ca sa imi traiesc viata eterna la care sper, si ca bonus, sa salvez si alte cateva vieti.

Toate au un sens. Totul se intampla cu un motiv. Toti avem un rol in lume.

Intr-o zi ajungem sa intelegem. Important e sa intelegem in timp util.

Va fi bine.

Se trage linie pe 2009

Am obiceiul ca in fiecare an sa trag linia si sa vad ce am realiza, ce am indeplinit, ce am invatat, ce am castigat. Ce am pierdut si ce a fost rau nu exista pe lista asta. Pentru ca orice se poate spune ca a fost pierd, cu siguranta a fost inlocuit de ceva mai bun. Si ce a fost rau a fost spre mai bine, si compensand, ajung la concluzia ca balanta atarna incontestabil mai greu inspre bine.

Asa ca azi trag linia pe 2009. A fost anul vietii mele. A fost anul in care am trecut atat de profund de la copil la adult, incat nu ma mai recunosc uneori.

Mi s-a schimbat viata la 180 de grade si m-am schimbat eu. Totul in bine, si eu si viata.

In ianuarie m-am mutat de la parinti dupa 6 ani de planuit si dorit asta. M-am mutat cu Roxana intr-o garsoniera care acum, privind inapo, mi se pare o vagauna, dar care atunci era tot ce visam si de care am fost indragostita.  Garsoniera cu linoleum cojit, geamuri crapate, balcon cu covoare taranesti, sifonier vechi de 80 de ani si cel mai bun cuptor in care am gatit vreodata. Garsoniera de la care am vazut cele mai frumoase apusuri seara de seara, emotionata pana la lacrimi. Cea in care m-am indragostit tragic de doi barbati dupa care am plans cu lacrimi amare, pe rand. Garsoniera in care am inteles ca singuratatea inseamna cea mai grea povara uneori si cea mai mare alinare alteori. Garsoniera in care am facut prima mea ciorba de perisoare si primii mei cozonaci, primii mei ardei umpluti si prima mea musaca. Garsoniera in care mi-am agatat pe pereti pozele tuturor pe care ii iubesc si inseamna totul pentru mine. N-o sa uit lumina din zori de acolo,baile lungi cu lumanari in cada mare, serile petrecute acoperita cu o patura pe balcon ca sa vad fulgerele sau stelele. N-o sa uit seara de acolo cu Tudor, si la coltul opus, nici pe cea cu Stelian. N-o sa uit noptile in care m-am rugat in suspine sa nu mai fiu singura si sa fiu iubita, sau serile in care nu am avut tv sau calculator si am stat zile in sir citind si scriind. Imi amintesc cum dadeam o fuga pana la Georgi sa cumpar pandispan cu visine si cum ma intorceam sa ma uit la Dr. House.  Acolo am realizat si primul meu desen dupa multi ani de pauza si tot acolo am intrat cel mai adanc in tenebrele si frumusetea maturitatii mele.  N-o sa-l uit nici pe administratorul libidinos care ma atingea cu orice ocazie si povestea de vecina de la 1 care gemea noaptea de placere, nici de vecinele care au vrut sa ma cupleze cu baiatul timid, nici de proprietara senila si rea careia i-am tras teapa cu banii…N-o sa uit nici ziua de august, ploioasa, in care am fugit cu toate lucrurile de acolo, inghesuite in masina sefului meu. Un capitol s-a incheiat. De acolo am ramas cu multe lectii, cu Roxana – una din cele mai bune prietene ale mele acum, si cu amintiri cu iz de libertate si studentie tarzie.

Ca sa continui sirul mutarilor…am plecat de la garsoniera intr-un apartament cu 3 camere la 2 statii de autobuz departare. M-am indragostit, asa cum mi-e tipic pentru orice lucru nou care ma entuziasmeaza, de apartamentul intunecos in care lumina era un dar rar, datorita gradinii dese de la geam, care iti dadea impresia ca traiesti intr-o padure, departe de lume. Mi-a placut si sifonierul cu oglinzi asimetrice, si bucataria mare, si camera mea patrata. M-am mutat acolo cu Ana, pe care apoi aveam intai sa regret ca am cunoscut-o si apoi sa inteleg ca daca nu o cunosteam si nu ajungeam de fug de ea, nu as fi unde sunt acum. Nu o sa uit cum am muncit 2 nopti si 2 zile, intrerupte doar de mersul la serviciu cate 9 ore, ca sa zugravesc  ( prima oara in viata mea) singura, in lila. Cum am cumparat lampa mov si am pus perdelele de in crem. Cum am cumparat mocheta crem si am acoperit mobila cu autocolant cu model de rachita. Cum am decorat totul si am pus suflet. Nu o sa uit cum am ras cu Ana acolo multe seri si apoi cum am descoperit ca a-mi pune increderea orbeste in oameni si a le darui totul este inca defectul meu care ma face sa sufar cel mai mult. Nu am sa uit cum aratau florile de toamna la fereastra mea pe care intra soarele tremurand printre frunze galbene si facea sa joace pe perete umbre plina de viata si de magie. Nu o sa uit nici vecinii batrani si uraciosi si nici cum intra administratora in casa ca sa urle daca nu plateam intretinerea in aceeasi zi in care se afisa ( niciodata nu aveam banii). Nu o sa uit cum am ras acolo cu Rox si cu Dia. Nu o sa uit drumul pana la autobuz, 15 minute in fiecare dimineata, sau pe cersetorul nebun cu mama lui, care statea in statia de masina zilnic si care imi amintea cutremurator de Tudor. Nu o sa uit camera pe jumate vopsita a Anei si mirosul porcilor de guineea chitaitori. Nu o sa uit cata mizerie poate sa lase in urma o persoana si cat se poate tine in frigider o cratita cu mancare stricata. Nu o sa uit cum e sa iti fie teama sa dormi in casa cu o persoana imprevizibila. Nu o sa uit ca in ziua in care am plecat ninsese pentru prima oara pe anul asta si casa mirosea a rece si a curat.

Si apoi, m-am mutat aici. Aici unde parintii mei care mereu au ras bucurosi, ori de cate ori viata mea a luat o turnura critica anul asta, ca ma intorc acasa, nu si-ar fi imaginat ca o sa ajung. Nici eu nu as fi crezut, dar mi-am dorit…si dorinta se face realitate cand e bine sadita in suflet. Practic, daca stau sa ma gandesc, am ajuns mai intai pe strada Sibiu cand eu imi doream sa ajung mutata in orasul Sibiu acum un an. Apoi am ajuns in zona Pacii, cand imi doream din suflet pacea…ceva in Universul asta merge pentru mine, desi merge ciudat si pe aproape de dorinte, nu exact. E amuzant. Am ajuns aici unde camera mea e mai mare decat garsoniera in care am stat si unde vederea e de vis cu intindere pana la padure. Am ajuns unde stau cu oameni calzi si dedicati care imi sunt rude si prieteni, si care ma cheama seara la masa. Am ajuns cu oameni care au grija de catelul meu ca de pisica lor…Am ajuns unde cand intru seara chiar simt ca am ajuns acasa. Si totul i se datoreaza sefului meu care a stiut ce e cel mai bine pentru mine si m-a incurajat. Seful meu care imi spune atat de des ca merit mai mult si mai bun, incat ma face sa lupt pentru asta si sa cred in asta. Acum am camera mea cu mobila noua si alba, cu draperii inflorate, cu decoratiuni si lumanarele, cu vise atarnate pe pereti in cuiele credintei ca viata mea o sa mearga din ce in ce mai bine.  Am camera visurilor mele. Si le sunt recunoscatoare bunicii mele si sefului meu. Ei au fost aripile mele, cele care m-au adus aici. Sunt linistita. Cel putin un an.

Si uite asa am ajuns si vecina cu el, cu cel cu nume frumos, de cer…cel care e tot ce imi doresc la un barbat, dar care mi-e interzis cum a fost marul Evei. El e cerul Evei…

In mai am reununtat la jobul la firma de constructii de evrei. Jobul care ma seca si ma facea sa ma simt mai proasta si mai inutila in fiecare zi. Si care imi lua toate fortele in zadar, lucrand 12 ore pe zi pentru un viitor inexistent. Am zis da-l naibii de salariu mare si fie ce-o fi ca eu plec! Si am plecat, dar nu inainte de a avea un accident de sanatate din cauza stresului. Cu atat mai mult am fost motivata. Si asa am stat acasa 2 luni. Pe bara. cu 17 milioane toti banii si cu chirie lunara de 10 milioane…Rabdari prajite pe farfurie, temeri, ganduri disperate ca voi fi nevoita sa ma intorc acasa la parinti, interviuri peste interviuri intr-o vara ba caniculara ba ploioasa. A fost frumos. A fost real si viu.

Apoi am fost la interviu la firma asta. Si m-am indragostit pe loc de ea si de el. Doua saptamani am asteptat sa ma sune, cu sufletul la gura si cu lacrimile in stand by si pana la urma am plans de fericire pentru ca m-a ales pe mine. Si am devenit in ultimele 6 luni pasionata de logistica si transporturi, de vanzari si negocieri. Nu mi-as fi imaginat. Nu mi-as fi imaginat beneficiile aduse financiar de jobul asta si nu mi-as fi imaginat ca exista un job unde poti sa te duci de placere si sa razi pana cand crezi ca o sa faci pe tine, cu seful si colegii tai, zi de zi. Sunt linistita si asigurata acum pe multi ani. Fac cariera. Multe surprize.

Cea mai uimitoare a fost ca am ajuns sa ma indragostesc de omuletul amuzant si neatragator cunoscut intr-o zi de iunie. Am deschis ochii inimii si am descoperit un om cu suflet cald, inima uriasa,minte sclipitoare, sensibilitate, bun simt, generozitate, umor genial. Un om care m-a ajutat enorm si care tine la mine neconditionat indiferent de toanele mele si de raceala mea predominanta. Un om care vine in miezul noptii daca ceva rau mi se intampla. Un om care ma ajuta sa ma mut si sa cumpar mobila si sa decorez si sa visez. Un om care stie de ce am nevoie chiar inainte de a mi se naste nevoia. Un om care stie ce sa imi spuna si care stie cum sa ma incurajeze. Un om care ar merge cu mine oriunde ca sa se asigure ca ajung cu bine. Un om care imi spune sa nu plang ca ii sfasii inima. Un om care imi spune ca  e mandru de mine. Care iubeste sa ma vada ca rad. Care decat sa ma dezamageasca renunta la confortul si planurile lui. Care ma priveste cu drag si ma infioara. Care imi spune mereu ca vrea sa fiu fericita si ca o sa ma ajute sa fiu. Un om la care visez si pe care totusi il am desi nu mi-e permis. Il am alaturi, in prietenie si munca. In ultimele luni mi-a fost si parinte si prieten si iubit platonic. Inima mea i-a facut loc in ea.  Si cel mai teama imi e de mine. Pentru ca eu sunt ambitioasa. Si INTOTDEAUNA am obtinut ce mi-am dorit. Si pe el il doresc enorm. Mi-e frica. Nu vreau sa sparg in mii de bucati paharul din care bem acum cu grija si cu emotie. Nu vreau sa murdaresc cel mai frumos lucru pe care il am acum.Dar el, cel cu nume de cer, e tot ce visez…

Si tot datorita lui l-am capatat si pe Zeki, catelul pe care nu indrazneam sa il visez in casa mea, pentru ca nu as fi avut timp , ziceam eu. L-am gasit cu el si l-am luat acasa inmuiata de privirea de catel amarat si singur. Si acum pe patul meu doarme un sufletel micut si zburlit. Catel destept si frumos cu nume turcesc.

Turcia mi-a intrat in vene de 6 luni. Lucrez cu turcii, in inima mea e un turc, invat limba, catelul are nume turcesc, si am vizitat Istanbulul…Pentru prima oara in viata mea am iesit din tara. Am vazut chiar doua tari (Bulgaria’ Turcia) si am stat la granita dintre 2 continente (Asia – Europa). Am fost prima din familia mea, de generatii incoace, care a iesit din Romania. Si in Istanbul m-am simtit ca acasa. Ma cheama si o sa ma intorc la el.

Hm….an plin nu?

castigat una prietena buna adevarata

indepartat una prietena falsa

3 mutari de casa si in sfarsit ma simt acasa

2 joburi  si am castigat siguranta zilei de maine

3 barbati – 3 relatii diametral opuse, multe lectii

una bucata cate, sunt un pic mai fericita

una bucata iesit din tara, prima mea calatorie adevarata.

invatat una limba straina in plus, perfectionat franceza si engleza.

inceput cariera in transporturi, gasit meserie.

devenit vegetariana

Lista pare buna nu? Eu sunt mandra de mine. Si sunt mandra de cei care au fost alaturi de mine. Un an minunat. Nu conteaza cat am plans si cat am indurat. Nu conteaza lipsurile. Nu conteaza temerile. Nu conteaza pierderile. 2009 a fost anul care m-a propulsat in viata. Sunt mult mai fericita si acum stiu ce caut si ce imi trebuie.

2010 va fi anul meu. O simt, o stiu. Dumnezeu e cu mine si impreuna suntem o echipa imbatabila. Daca mai gresesc si fac rau, e felul lui de a-mi da lectii. Si pretioase sunt lectiile lui. Ele ma fac om. Ele ma construiesc.

Caci din rau invatam binele si din cazaturi ne ridicam.

La multi ani! Sa fiti iubiti!

Intre utopie si realitate

Hai sa va zic eu ce poate fi si posibil dar imposibil in acelasi timp. (Da, stiu ca intru brusc in scena dupa o mare si indelungata absenta, dar am fost tare tare ocupata cu mutatul – a treia oara pe anul asta. De data asta am contract de inchiriere pe un an cel putin si sunt nebuna dupa locul in care stau, asa ca o sa dureze.)

Deci, sa va zic ce e imposibil si posibil in acelasi timp!

Ati crede ca e imposibil in ziua de azi sa cunosti barbatul visurilor tale, gentlemanul perfect, ca e imposibil sa mergi la el acasa si sa locuiasca in casa visurilor tale, sa ii cunosti familia si sa fie familia la care ai visat intotdeauna, sa te plimbi prin orasul lui si sa iti dai seama ca e orasul visurilor tale, si ati crede ca e imposibil ca dupa toate astea, sa te muti in acelasi bloc cu acest barbat, deasupra lui, apropiindu-te de el si mai mult, pentru ca dupa ce ca iti era sef, prieten si coleg, acum iti e si vecin. Ai zice ca toate astea sunt de un scenariu si ca sunt imposibile…Ei, uite ca e posibil. Totul. Insa stiti ce e imposibil in toate astea?? O relatie intima cu acest om.O poveste de dragoste. Orice gest de tandrete. E o poveste care se tese in posibilitati si paleste in utopie.

Si am ajuns la concluzia ca din respect pentru el si pentru tot ce a facut el pentru mine, cel mai mare gest de iubire fata de el pe care as putea sa il fac, ar fi sa il las in echilibrul lui fara sa intervin vreodata in viata lui ca mai mult decat colega de munca sau vecina sau amica. E cel mai mare gest de iubire.

Pentru ca tot ce are el e perfect si totul e meritat pe deplin, mi le voi construi si eu pe ale mele intr-o zi, cu un om la fel de demn si de bun ca el. Promit. Imi promit.

Oricum, sa il cunosc pe el a insemnat sa imi imbunatatesc viata cu mult. Va doresc tuturor sa cunoasteti un om care sa va faca mai buni si care sa va dea aripi sa cresteti. Si mai mult decat atat, va doresc sa gasiti acea fiinta in persoana care sa va poata fi si iubit/a…ca inima sa nu va planga.

Si Istanbulul inca se tanguieste in sufletul meu.

Benim kalp Istanbulunun’de gok altinda kaldi…

” Inima mea a ramas sub cerul Istanbulului…”

In haos

Foarte des in ultimii ani ma gasesc in diferite locuri, facand diferite lucruri banale si ma intreb: “  ce caut eu aici???” Inainte de anii astia nu ma intrebam, mai ales in liceu, pentru ca atunci nu intelegeam si nu simteam nevoia de a fi undeva unde sa imi gasesc locul. Atunci pur si simplu ERAM. Asa cum sunt toti copiii. Chiar imi aduc aminte ca in liceu radeam de o colega pe care o consideram traznita pentru ca mereu imi zicea: “Eva, nu stiu unde imi e locul. Nu ma regasesc. Uneori ma trezesc pe strada si ma intreb unde ma duc si de ce? Ma trezesc dimineata si ma intreb, de ce ma trezesc?” O ascultam si ma gandeam ca tre sa fie nebuna…cum sa te trezesti si sa te intrebi de ce? ma gandeam eu cu zambetul ironic pe buze. Asta pentru ca atunci eu nu gandeam prea mult. Ma trezeam si faceam orice se ivea ca sa imi umplu ziua si ma simteam bine alergand de colo colo. Azi, a alerga de colo colo mi se pare o goana nebuna care ma rupe in bucati. Sunt impartita intre o mie de locuri in care am fost si m-am intrebat vreodata daca apartin acolo, daca ar trebui sa ma opresc acolo si sa raman. Niciodata nu m-am putut decide. Pentru ca niciodata sentimentul nu a fost complet.

Si ratacesc. Si ma intreb ce caut si cine sunt in lumea  asta. Pentru ca stiu foarte bine cine sunt eu singura izolata de toti, dar cand ies din lumea mea si inaintez cu incredere in lumea lor, o tornada de intrebari care nu sunt ale mele cu adevarat ma ia pe sus si ma lasa vraiste in mijloc de drum, dezorientata. Ca si cum ai invarti pe cineva legat la ochi cu viteza luminii si apoi i-ai desface baticul si l-ai lasa sa isi caute calea…Asa ma simt eu cand am momente (dese) de revenire la starea de constiinta emotionala.

Uneori, rational, nu cred ca o sa imi gasesc vreodata locul. Tot timpul, in miezul sufletului meu pur si atotcunoscator de secrete nedezvaluite mintii pana in momentul intamplarii lor, stiu ca acea clipa ma asteapta. Si voi fi implinita. Faptul ca am un suflet atat de minunat si de profund si uimitor in cunoastere si simtire, care uneori depasesc pragul imaginatiei, ma face sa cred in Dumnezeu orice ar fi. Nimic omenesc nu ar fi putut pune in noi ceva atat de fascinant ca sufletul si constiinta.  Trupeste, poate ca omul ar fi avut o sansa sa evolueze din maimute sau bacterii….dar spiritual nimic explicabil stiintific  nu ar fi putut duce la ceea ce este in noi atunci cand tacerea se asterne si ne ascultam fiinta.

In cautarea mea muta, ma simt incaruntita invizibil de gandurile grele care ma ning cand linistea se asterne in mine intr-un autobuz prins in trafic. Ma simt prea batrana ca sa nu stiu ce caut…ca si cum nu as mai avea timp. Si sunt unele momente cand totusi ma simt prea tanara ca sa inteleg cu adevarat ce caut. Ca si cum mai am nevoie de timp. E greu sa fii om. E greu sa cresti om. Si sa te pastrezi om in lumea asta care ne scutura zi de zi de spirit si ne seaca de vise inalte.

E o lume in care lumea e atat de singura chiar si atunci cand tine pe cineva de mana. In care lumea e atat de saraca chiar si atunci cand e miliardara. In care lumea e atat de muta chiar si atunci cand nu mai tace. E o lume in care alergam dupa bani ca sa ne cumparam fericirea, trecand pe langa fericire. E o lume in care ne unim destinele cu niste aproape-straini, ca sa scapam macar rational de frica de a fi singuri. E o lume in care tot ce facem e sa speram, simtind ca de fapt nu mai e speranta. E era nelinistii. E era amagirilor. E era tristetii. E era singuratatii. E era ratacirii. Suntem mai multi ca niciodata si suntem mai singuri ca niciodata. Avem ceea ce poate nu au avut niciodata stramosii nostri, dar suntem continuu nemultumiti si din ce in ce mai saraci.

Ne uitam la filme cu happy ending ca sa ne zicem la sfarsit: Uite ca se poate.Vine si vremea mea. Ne uitam la filme de actiune ca sa ne convingem ca eroi nu exista decat in filme, asa ca nu are rost sa facem un pas in afara din rand…Ne uitam la filme de groaza ca sa ne convingem ca realitatea e mai frumoasa decat ele, ca realitatea e de fapt buna. Ne uitam la filme in care se promoveaza sexul la intamplare si relatiile pasagere ca sa ne scuzam singuratatea ” ca si altii sunt ca noi si nu au noroc in dragoste. asa e normal.”

Ne mintim. Si vorbim mult si degeaba. Si alergam mult si fara finalitate.

E o nebunie!

Si el o sa fie tata…Ce frumos.

Adevarul gol golut

Am vazut de curand un film….”The invention of lying”…in care toata lumea zicea adevarul direct si taios,exprimand orice i-ar fi trecut vreodata prin minte cu glas tare. Orice.

Si ma gandesc cum ar fi sa traiesc eu o singura zi in care as zice oricui din jurul meu exact, exact ceea ce gandesc. Start.

Dimineata m-as trezi si bineinteles as vedea-o pe colega mea de apartament. I-as zice: ce sexy esti cu parul ravasit dimineata (replica de-a dreptul gay in real life – dar eu apreciez frumusetea feminina, la un mod straight totusi…). Intru in  baie, nu e hartie igienica: “Uooofff Ana! nu poti sa pui si tu hartie cand se termina?? Iar fac pe mine si tre sa ma duc pana la bucatarie sa aduc hartie. ” Cainele alearga dupa mine, ma musca de glezne, abia merg: “mama doamne ce te-as mai da! noroc cu ochisorii aia ai tai blanzi, ca te salveaza!”. Inchid usa si plec spre munca. Pe scara femeia de serviciu care mi-a carat covorul de la ghena cand am facut renovari si care asteapta recompensa baneasca de vreo 2 luni. Mi-a zis: Mie nu-mi dati nimica domnisoara? Se uita urat la mine acum, ca in fiecare zi. Ii zic: Ce te uiti asa? Crezi ca ma doare undeva de pretentiile tale? Nu pupi niciun ban cersetoareo…si asa platesc 200 de mii pe luna la intretinere pentru salariul tau si tot ce faci e sa manjesti scara cu un mop jegos si apa suspecta maro.” Ies din scara, ea zice in spatele meu: Zgarcita dracului!

Pe drum in fata mea o tanti adormita abia se misca si eu ma grabesc. Dau sa o depasesc, ea face la stanga. Dau sa o depasesc pe cealalta parte, ea face la dreapta. Ii zic: Mamaie daca esti nehotarata ia-ti o harta sau stai naibii in casa si uita-te la telenovele ca abia te misti! Ea zice: Tineretul din ziua de azi e o scarba! Eu: Ca tu oi fi mai breaza, ramo!

Astept la intersectie. Langa mine un tip dragut: Stii, esti foarte simpatic, mi-ar placea sa vad cum saruti, dar vad ca ai matreata si pantofii naspa, asa ca mai bine nu. El zice: Oricum nu m-as saruta cu tine. Eu: Eh, eh pe naiba nu.

Aleg un taxi. Sunteti liber? Da sunt, dar daca mergi 20 de metri mai bine ia-o pe jos. Stai linistit ca nu merg, merg pana la autostrada la iesirea din oras. Grozav, mai bine mergeai 20 de metri, de unde dracu’ iau eu cursa de intoarcere de acolo?? Daca comentezi iti fac reclamatie. Hai urca. Si vezi sa nu uiti sa pornesti taxometrul ca nu pupi niciun leu in plus de la mine. Nu uit, nu uit…calico.

Ajung la munca tarziu ca intotdeauna. Pe hol ma intalnesc cu doamna Mariana de la vama. I se aude gura de la o posta. ” Doamna Mariana, ce tipati asa? Va credeti pe camp? Iar v-a deranjat careva de la solitaire cu vreo treaba?” “Tip cat vreau eu, ce comentezi? Hai fugi mai repede in birou ca se deshidrateaza sefu’tu fara tine. Daca n-ai fi draguta, te-ar da afara turcu’ la cat intarzii!” “Da,da…si tu daca nu ai fi singura angajata, te-ar da afara sefu’ tau de la cat solitaire joci in loc sa muncesti! Hai pa!”

Intru in birou. Inima imi bate tare. Iata-l: seful meu. In cealalalt colt e noul meu coleg a carui cea mai mare pasiune este scobitul in nas. Se uita la mine seful. Ii zic: Doamne, cand te uiti asa la mine imi vine sa sar peste biroul ala si sa nu mai tin cont de nimic! El zice: Pai tare as vrea sa o faci, doar ca sunt cam multe in cale, nu doar biroul asta. Eu: Oricum, arati tare dulce in dimineata asta. Camasa aia e tare kinky. El: Mda, si tie fusta aia iti vine de mai am putin si explodez. Eu: Si totusi. Ce pacat ca esti insurat. El: Viata-i o nemernica.

Daniel: Stiam eu ca turcu’  te-a angajat ca arati bine. Ca nu prea e cine stie ce de capul tau si nici nu ai experienta. Eu: Tu sa taci, ca esti varza. Ai lucrat atatia ani in transport si esti paralel, iar engleza ta e ca si japoneza mea. Si ce naiba vii iar in tricou cand afara sunt 0 grade? Voi astia din Pitesti sunteti baieti duri…dar cam slabi de minte, nu-i asa? El: Hai scuteste-ma si prefa-te ocupata acolo cu vreo 2 emailuri. Eu: Idiotule’ spre deosebire de tine eu chiar muncesc in firma asta, nu fac mingiute din muci. Bleah, ce scarbos!

Mail de la colega mea Ozlem. ” Eva, te rog sa avizezi clientul z  cand ajunge camionul x sa livreze. O zi buna!” Reply: ” Draga Ozlem, nu ma asteptam ca azi sa fi mai putin idioata ca ieri. 1. Camionul a ajuns de aseara, clientul a si facut vama. 2. Cand imi mai ceri sa avizez un client nou poate trimiti informarea cu o zi inainte nu cu o zi dupa.  3. Cand e un client nou ca asta, poate imi dai si date de contact ca sa nu mai stau eu sa fac munca de detectiv. 4. Daca imi strici tu ziua iar, nu prea are cum sa fie buna.”

Mail de la Aysun.: ” Mi dear Eva, pleaze learn what problem wit this shipement. Inform me soon.” ” My dear Aysun. Your English is getting even worse every day. I cannot learn about this truck’s problem, but I can FIND OUT what is the problem…and I will do that, of course. Because you are never smart enough to make your own calls…Keep in touch. Unfortunatelly.”

Seful: Ce faci? Eu: Uite vorbesc cu idioatele astea care iar nu sunt in stare sa isi duca la capat propriile curse si intre timp incerc sa ma ocup si de ale mele. Mai bine le-ati da pe ele afara si as face eu treaba lor, ca si asa o fac deja.

El: Stiu ca esti descurcareata, dar nu te mai  vaita atata. O sa vina si ziua cand or sa te ajute ele pe tine.

Eu: Sincer, nu prea le-as cere ajutorul. Am mai multa incredere in cainele de la poarta.

El: Ma inciti cand esti rea.

Eu: Tu ma inciti si cand respiri. Ti-am zis ca azi arati delicios?

El: Nu, dar se vede ca o gandesti cand te uiti la mine.

Eu: Azi nu mergem sa vizitam niste clienti? Ma cam plictisesc sincer toate sarcinile astea de birou si as vrea sa stau mai mult timp doar cu tine ca sa sa ador. Si in plus o sa vomit daca Daniel se mai scobeste in nas mult…

El: Normal ca mergem. Crezi ca mie imi place sa stau aici? Si eu vreau sa petrec mai mult timp cu tine. Macar atat sa facem daca mai mult nu e posibil. Si-apoi ma bucura enorm sa te vad cum razi cand eu ma straduiesc sa te amuz.

Eu: Esti grozav.

Schimb de priviri. Daniel: Cred ca o sa vomit. Sper ca nu te indragostesti si de mine si imi spui dulcegarii ca astea.

Eu: Stai linistit, nici daca ai fi ultimul barbat de pe pamant…

Plecam la clienti. Eu: As vrea sa fie infinit drumul asta. Sa conduci la infinit si sa vorbim zile in sir.

El: Da, asta intr-o lume libera. Dar asa trebuie sa muncim si clientii sunt importanti pentru evolutia companiei.

Eu: Stii, nu dau doi lei pe asta. Ma bucur doar ca asa mai am ocazia sa ies din birou si sa  stau doar cu tine.

El: Sincer, nici eu nu dau doi lei pe asta, dar asta mi-e meseria si castig asa de bine inca tre sa o fac si pe asta. Diseara unde mergem?

Eu: Credeam ca nu mai intrebi odata. Deja m-am obisnuit sa ne petrecem serile impreuna. Ma plictisesc cand nu esti tu.

El: Si eu ma simt bine cu tine. Mergem la film?

Eu: Nu conteaza, atat timp cat suntem impreuna putem merge si intr-o canalizare.

La clienti. Ne intampina o asistenta. Ea catre mine: Pantofii tai nu se asorteaza deloc cu costumul. Eu: Fata ta nu se asorteaza deloc cu corpul tau. Eu macar pot sa mi schimb pantofii, tu ce poti sa faci? Ea: Pun pariu ca turcu ti-o trage. Eu: Din pacate nu.

Intram in biroul directorului. Eu: Buna ziua, sunt Eva, asistenta lui Ali. Ce burta mare ai. Castigi mult? El: Normal, doar am doua vile. Seful: Iar vorbiti in romana si eu nu pricep nimic? Eu: Nimic interesant oricum, iti dau raportul dupa, stii doar. Clientul: Si ce propunere aveti? Eu: Pai avem cateva camioane amarate, in care nu incarcam mare lucru ca sa nu le stricam ca sunt noi si sunt in leasing. Si avem niste soferi mafioti pe care nu ii gasim cu zilele cand se opresc la tarfe. Si caram practic orice ca suntem disperati si eu ti-as zice orice atat timp cat mi-ar asigura comisionul. Deci orice vrei sa auzi, eu te asigur ca voi face. Si…preturile sunt mici, dar doar pentru inceput, ca dupa vreo 2 luni o sa mai facem o sedinta si vi le crestem cu 30%, dar si voi aveti nevoie de noi asa ca zic sa batem palma si sa scurtam sedinta asta. Clientul: Bine, fie. Oricum toti transportatorii sunt niste nemernici. Iesi cu mine la o cafea diseara? Eu: Poate cand luna o cadea pe pamant. Cu burta aia ar trebui sa te inscrii la o sala. La revedere.

Pe drum inapoi. Eu: S-a facut deja 5. Ce bine ca si azi stat mai mult afara din birou. Plecam la 6 in seara asta?

El: Mai avem putin de lucru si o sa stam mai mult. Cam pana la 7…

Eu: Daca ar fi alt sef in locul tau nu as sta nici macar un minut peste program.

El: Stiu. Daca nu as fi eu, in 5 minute ti-ai da demisia.

Dupa munca:

Ali: Trecem intai pe la mine sa ma schimb de hainele de birou.

Eu: Mi-ar placea sa te ajut.

El: Si mie. Dar hai sa nu ne gandim la asta.

In scara blocului o iau inainte: Acum o sa merg in fata ta ca sa te uiti la fundul meu. El: Perfect.

Ajungem in apartament. El: Asteapta pe canapea in timp ce eu ma schimb si oricat ai vrea, sa nu vi sa tragi cu ochiul. Eu: O sa incerc sa ma abtin. Dar cum ar fi daca am stinge luminile si nu am mai merge la film? El: Ar fi genial. Asta mi-as dori si eu. Dar nu putem avea intotdeauna ceea ce ne dorim.

La film. Eu: Pot sa iti pun mana pe picior? El: Nu cred ca e o idee buna. Normal ca as vrea, dar e mai bine sa nu.. Eu: Uras situatia asta. El: Si eu. Suna sotia lui: Buna draga mea, uite sunt la film cu Eva. Vroia sa imi puna mana pe picior dar nu o las pentru ca sunt insurat cu tine. Nu, normal ca nu am sa ma culc cu ea atat timp cat inca sunt sotul tau.  Eu: Transmite-i ca ar fi asa de bine daca nu ar exista…

Dupa film. El: E ora 22:00 si maine avem de lucru dar nu imi vine sa ma dezlipesc de tine. Hai la Starbucks sa bem un ceai. Eu: Ce bine ca suntem pe aceeasi lungime de unda. Te ador.

La rand. Eu catre casier: Vrei sa te misti mai repede? Nu am chef sa dorm aici. Casierul: Poate daca faci comanda de 100 de lei si lasi bacsis 20.

Dupa o ora. El: Mi-ar placea sa mergem la mine acum. Dar o sa te duc la tine.

Eu: Da…mi-ar placea sa ramai la mine sa dorm in bratele tale. Dar ca intotdeauna viata e aiurea…

La usa. El: Ne vedem maine. Te-as saruta. Eu: Fa-o. El: E amagire. Mai bine nu. Eu: Un sarut nu a omorat pe nimeni. El: Tutusi, nu. Abia astept sa te vad de dimineata. Eu: Si eu. O sa ma gandesc la tine.

In scara o baba se uita la mine. Eu: Ce te holbezi mamaie asa? Ea: Panaramo’ umbli cu straini. Eu: Nu trebuia sa fi la culcare la ora asta mamaie? Sau esti moarta si batui pe holuri?

In casa. Eu: Buna Ana. Ce faci? Ana: Uite am avut o zi nasoala la munca si…Eu: Hei, stop stop stop. Sper ca termini repede ca sunt obosita si vreau sa ma incui in camera mea sa ma gandesc la Ali. Ana: Nu iti mai zic nimic. Esti nesuferita. Eu: Nu te supara, dar azi nu am chef. Sunt pe dos.

Intru pe mess 5 minute. Ma asalteaza 3 persoane. Eu catre una: Nu am chef acum de conversatii si povesti, am intrat sa verific mailurile. Vorbim altadata.

Suna mama. Ea: Ce faci? Nu mai suni si tu acasa? Eu: Pai vroiam si eu sa traiesc o zi fara sa aud reprosuri si sa ma simt mai putin defecta. Ea: Esti nesimtita. Eu: Nu, sunt directa.

Ma pun in pat. Scriu in jurnal: Inca o zi pierduta aiurea.

Hmm….gata. Cam asta e tot ce imi imaginez. Sincer, nu e asa de spectaculos. Eu oricum sunt o persoana destul de directa si zi de zi. Doar ca de obicei nu zic cu voce tare lucrurile care i-ar putea afecta pe cei din jur sau care mi-ar atrage mie consecinte nefaste. Si stand sa ma gandesc, poate e bine ca minciuna s-a inventat. Poate asta ne ajuta sa ne iubim mai mult si sa ne jignim mai putin. Poate asta ne ajuta sa convietuim fara mari conflicte. Nu sunt adepta minciunii si nu pot mintii ca apoi vina ma impinge sa zic adevarul. Dar sunt diplomata si pastrez pentru mine gandurile care ar putea crea situatii ciudate in jur.  Nu mi-ar placea ca una din zilele mele sa se desfasoare cum am scris mai sus. As simti ca mi-am pierdut intimitatea. Si eu cred ca intimitatea asta cu noi insine ne face mai calzi si mai rationali.

Deci, adevarul gol golut e o idee proasta adesea. Bunul simt merge mana in mana cu minciuna. Oare nu-i asa?

Intre viata si moarte

Un catel imi roade un papuc pe holul dinaintea camerei mele. Ma uit la el si imi vine instinctiv sa tip “lasa! nu e voie!da-i drumul!” dar se bucura si el acolo in felul lui si nu pot sa ii rapesc asta. Da-l incolo de papuc…

Il folosesc. Pe catel.  L-am luat de pe strada pentru ca sunt singura. Am o colega de apartament cu care vorbesc, dar nu am pe cine strange in brate. Si apoi ea, nu e mereu in toane sa fie sociabila. Nu am asupra cui sa imi revars iubirea. Pe toti cei din viata mea ii vad rar si sec. Si eu stiu prea bine ca iubirea sufocata in tacere devine o mare tristete greu de sters.

Nu inteleg ce rost are viata mea in punctul asta. Nu inteleg ce e de facut cu ea. Am sentimentul ca mai am putin timp. Nu stiu de ce. Dar as vrea sa stiu daca e adevarat si daca e, as vrea sa stiu cat. Cat timp mai am sa traiesc cu adevarat. Pentru ca acum simt ca mor, nu ca traiesc. Mor in fiecare zi cate un pic. Nu stiu de ce ma duc la munca si de ce, culmea!, imi si place. Gandindu-ma mult, am constientizat ca imi place pentru ca acolo nu sunt singura.Poate de asta…

Nu stiu cat mai am de fugit. Pentru ca prin mutatul asta de colo-colo departe de familia mea, eu fug. Fug de trecutul pe care nu mi l-am dorit. Fug de amintiri si de cosmaruri. Fug de imaginea trista a unei familii dezbinate. Dar oricat as fugi si oricat nu as vorbi cu ei cu zilele, spiritul familiei mele este in sangele si in pielea mea. Este in mine. Si pe cat imi iubesc familia, pe atat ma face si trista.

Am obosit. Nu vreau sa fug toata viata. Uneori imi doresc sa mor. Pentru o clipa mi se pare ca ar fi cel mai bine. Dar clipele ce urmeaza acestui gand ma fac sa ma tem ca gandesc gresit si ca Dumnezeu se supara daca sfarsesc eu ce a inceput el. Asa am fost educata. Sa cred ca Dumnezeu si numai Dumnezeu are drept absolut asupra mea. Dar uneori ma indoiesc. Imi pare rau, dar o fac. Uneori cand ma simt goala si trista, incerc sa caut o prezenta superioara si blanda in jurul meu, in mine, in constiinta mea. Si acea prezenta nu raspunde. E gol. E un gol imens in jurul meu, in mine. Nu mai stiu ce sa cred. Sunt atatea variante in lumea asta: ca vine sfarsitul lumii, ca in 2012 lumea va capata o noua fata, ca masonii vor prelua cu adevarat controlul si vor muri multi dintre noi pentru ca planul lor sa se implineasca, ca clima se va degrada atat de rau incat nu vom putea supravietui, ca pandemiile vor decima populatia globului, ca resursele se vor sfarsi si vom disparea ca specie…Nu mai stiu ce sa cred. Nu stiu ce sa aleg din toate astea, pentru ca e greu sa accepti ca sfarsitul va fi atat de crunt. Dar cu siguranta ma simt eu, personal, aproape de el. Simt ca nu mai am timp. Ca tot ce fac e in zadar. Ca fiecare clipa traita e una pierduta.

Saptamana trecuta, eram la o intalnire cu un client al firmei. Si detasandu-ma de discutia de afaceri dintre seful meu si client, m-am constientizat deodata pe mine in camera aceea, separat de ei. Si m-am simtit foarte tanara. Ca si cum toata viata imi era inainte. Ca si cum a avea 40 de ani e la ani-lumina de mine si ca si cum locul meu nu era acolo la sedinta aia atat de sobra. Eu eram inca un copil..Dar asta a fost un moment rar…

Incerc sa imi gasesc pacea si raspunsurile in Dumnezeu, dar nu mai sunt sigura ce inseamna “Dumnezeu”. De ce ? Pentru ca in loc sa cred pur si simplu ce m-au invatat altii despre el, ce mi-au transmis cei apropiati, am inceput sa cercetez. Si am gasit atatea variante incat nu mai stiu ce sa cred. Sunt confuza. Si luand Biblia de la capat…am gasit-o foarte plina de contraste si de opusa spiritului plin de intelegere si de bunatate care inseamna pentru mine Dumnezeu…

Si as vrea sa stiu ce sa cred. As vrea sa stiu daca e o prostie ca ma simt pe sfarsite. As vrea sa imi zica cineva daca e doar depresie si sa rad si sa termin cu ea, ca sa ma pot bucura de existenta mea. As vrea sa stiu raspunsurile.

Nu stiu cat de mult m-ar ajuta. Pentru ca ma simt sleita de puteri. Nu stiu daca as fi in stare, stiind ce va urma, sa imi iau viata in maini si sa o schimb complet, facand ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

Nu am fost fericita ca fiica parintilor mei niciodata. Pentru ca m-au intristat enorm povestile lor triste separate. Ei nu au o poveste impreuna. Ei au doua povesti triste, sub acelasi acoperis. Si pentru ca ei nu stiu sa iubeasca simplu. Ei iubesc ca sa primeasca inapoi.

Nu am fost niciodata fericita ca prietena a prietenilor mei, pentru ca mereu am simtit mai profund departarea dintre noi, decat apropierea.

Nu am fost niciodata fericita alaturi de vreun barbat din viata mea, pentru ca niciunul nu m-a iubit si nu m-a inteles.

Nu am fost niciodata fericita muncind, la scoala sau la serviciu, pentru ca rezultatele pe care le-am obtinut nu mi-au bucurat sufletul. Sufletul meu are nevoie de alt fel de bucurii.

Am fost lasa de nenumarate ori. Si totusi pot sa zic ca imi traiesc viata cu curaj. Insa prea putin curaj. Am curaj atat cat sa nu ma afund in mocirla, dar tot raman in ea.

Ma uit la florile de pe pervazul meu. Sunt sublime. Sunt un miracol. Ele traiesc acum, chiar acum. In fata mea, in ele se desfasoara cu o viteza si o intensitate incredibila viata. Viata pura. Desi ele au fost taiate din radacina lor. Desi sunt toate la un loc si singure la un loc. Drumul lor e sigur. Nu stiu cand, dar cu siguranta or sa se ofileasca si or sa moara. Si eu, ca intotdeauna o sa le uit in agonia lor inca 7 zile in vaza in care apa o sa se imputeasca. Ele uscate, secate de seva dar nu si de frumusete. Pentru ca eu gasesc florile uscate incredibil de frumoase…Si ele respira acum acolo in vaza, desi nimeni, nici macar eu, nu constientizeaza cu adevarat, pe deplin, minunea existentei lor clipa de clipa. Si eu sunt ca ele…O floare taiata din radacini, pe pervaz. Viata curge prin mine, dar nu fac nimic cu ea decat sa o folosesc ca sa imbatranesc si sa ma apropii de moarte.

Zeki doarme. Catelul. E atata pace in camera cand doarme el… Parca se opreste timpul. Parca aud cum se misca particulele de oxigen in aer. Cand doarme, pare matur. E cat o jucarie. Are 2 luni.  Si viata lui s-a schimbat mult in ultima saptamana. Nu stiu daca a avut o mama sau frati. Nu stiu cum a ajuns in parcarea de la marginea orasului de unde l-am luat. Dar stiu ca era singur si trist. Si l-am luat de acolo asa cum mi-as dori sa ma ia cineva pe mine. L-am luat in brate si l-am mangaiat si l-am adus in oras. Si cand am vrut sa il abandonez pe strada, crezand ca in oras va gasi adapost si mancare mai simplu, am inteles ca cu toate astea, va fi singur in continuare. Si am decis sa il iau acasa cu mine. In casa care nu e  a mea, dar pe care impreuna speram sa o facem sa se simta ca “a noastra”. Nu mai stiu ce e bine si ce e rau. Nu stiu daca i-ar fi mai bine pe strada, fara siguranta zilei de maine, dar liber sa alerge. Sau daca e mai fericit aici cu mine, avand confort si un tovaras garantat si iubire.

Nu mai stiu ce e bine si ce e rau. Sufar in continuare pentru ca am gasit un om extraordinar in seful meu, si ca acel om mi-e interzis cu desavarsire. Ma uit la el si ma intreb: cum sa nu-l iubesti? Petrecem din ce in ce mai mult timp impreuna si ne unim singuratatile. Dar desi ne placem amandoi, stim prea bine, pentru ca suntem maturi si responsabili, ca povestea noastra e pentru alta viata, nu pentru asta.  M-as bucura sa ne intalnim in alta viata. E singura speranta pe care o am, legat de el. Si cu toate astea, nu ma pot opri cand stau si incerc sa adorm, sa ma gandesc cum ar fi sa il pot lua de mana sau sa adorm langa el, simtindu-ma putin mai impacata.

Imi doresc sa ajung sa cunosc un om bun si bland, dar vesel si destept, care sa imi demonstreze ca ma insel: ca fericirea e si pentru mine. Imi doresc sa alerg prin iarba din fata casei noastre cu copiii nostri, in timp ce in cuptor se coc placinte. Imi doresc sa vina sora mea in vizita cu copiii ei si ca mama sa le cumpere nepotilor ciocolata si tata sa le arate cum se culege via.

Vreau sa ajung sa traiesc toate astea. Dar daca nu  le voi trai, prefer sa mor.

Dragostea e imorala?

Sunt singura in biroul nostru rece si la propriu si la figurat. Fereastra mare din fata (unul din detaliile care m-au incantat, pe mine,romantica, la interviu) da spre campul brun, umbrit de gigantii cerului. Lumina zilei friguroase de azi este frumoasa, magica…si face cladirile albe de departe sa straluceasca suprareal. Cerul e ravasit de nori imensi si bleu care se alearga dintr-o rama intr-alta cu o viteza iesita din comun. Am o pofta nebuna sa fotografiez peisajul asta rascolit de vant, sau…sa-l pictez. E frumos si trist. In cladirea asta e foarte frig. De ieri a venit iarna. E abia 14 Octombrie si ma cutremur cand ma gandesc ca intr-o ora trebuie sa ies iar afara, ca sa plec acasa.

Tocmai am inchis cu amaraciune o pagina de internet pe care se tinea un discurs despre ce nenorocite si inconstiente sunt femeile care iubesc barbati insurati…Lumea condamna, uneori pe buna dreptate, dar nu si cauta sa inteleaga.

Oricum, nu are rost sa citesc forumurile sau articolele alea…Nu are rost sa vad cum traiesc altele o situatie ca asta. Pentru ca e o singura cale. Sa ma bucur de prezenta lui platonica in mutimea sentimentelor mele care sper sa treaca cu timpul. E interzis sa iubesc un barbat insurat. Ar fi o tragedie. Ar fi un pacat. Daca e un pacat mai mare decat a musca din mar pentru o Eva care nu rezista tentatiei, atunci acela e sa ‘muste’ din ispita unei relatii cu un om insurat.

Si prin urmare, oricat de dureroasa ar deveni afectiunea mea pentru el pe viitor, voi inghiti in sec, voi strange carpa in dinti si voi pansa rana sangeranda. Desi sper sa nu ajung atat de departe. Sper sa ma vindec curand. Sa transform ce simt in pura prietenie. In plus, asta si avem acum. O frumoasa prietenie.

Nu stiu cum naiba s-a intamplat sa gasesc cel mai vesel, cel mai amuzant, cel mai optimist, cel mai luptator, cel mai galant, cel mai atent, cel mai intelegator, cel mai inteligent barbat pe care l-am cunoscut…tocmai in el! Cum e posibil in lumea asta ca toate ingredientele care te-ar face sa te indragostesti iremediabil, sa se regaseasca intr-un om imposibil de iubit? Ce tampita e soarta asta! Cum le potriveste uneori in cele mai cretine feluri! De ce nu mi-a pus in cale un om cu toate calitatile lui, dar singur si care sa nu lucreze cu mine?

Asa cum zicea un prieten de al meu, ‘ acolo unde e doar suflet si nu e minte, sarac e sufletul…’ Si avea dreptate. Pentru ca daca mintea mea a stiut mereu si clar ca e o situatie imposibila, cred ca ea era in vacanta cand sufletul a luat hotararea ca e un om minunat de care el, fara sa imi ceara parerea, se va indragosti. L-as fi luat la palme, l-as fi zguduit putin daca ar fi avut o forma materiala. Credea ca se baga singur in asta? Dar cum ziceam, mintea mea era in vacanta…

Si ma gandeam cum judeca lumea atunci cand cineva zice : Sunt indragostita de un barbat insurat.Cum toti zic: Baga-ti mintile in cap! Nenorocito! Imoralo! Cum poti face asa ceva?!…Pai intrebarea asta e tampita, pentru ca nimeni nu se indragosteste pentru ca POATE, ci pentru ca ASA İ SE İNTAMPLA!!

Oamenii sunt prosti daca judeca dragostea. Bai oamenilor! Dragostea, indragostirea, nu se intampla cand vrei tu si pentru cine iti impui tu! Ti se intampla pur si simplu intr-o zi cu soare sau cu ploi si te trezesti ca traznita ca …esti indragostita de un om indisponibil. Daca voi puteti sa va dictati sentimentele, atunci felicitari, sunteti niste adevarati maestri spirituali! Dar va zic eu, ca sentimentele nu se dicteaza, cel mult se pot reprima, sufoca in tacere si secret. ATAT. Nu iti poti impune sa nu il admiri, sa nu il doresti, sa nu te gandesti la el, dar iti poti impune sa nu incurajezi niciun fel de apropiere.

Deci, imoral si condamnabil nu e sa il iubesti pe el, cel insurat, ci sa accepti o relatie cu el care sa depaseasca granitele prieteniei si colegialitatii. Si daca noptiile iti sunt exaltate de vise in care el e al tau, e pacatul tau, e tristetea ta. Si daca atunci cand radeti impreuna ca doi copii fara varsta si fara limite ai vrea sa il saruti, e secretul tau, e amaraciunea ta. El nu trebuie sa stie nimic. Si poate cu timpul te vei linisti si vei descoperi ca ai invatat cum sa pastrezi o prezenta minunata in viata ta, in loc sa iti eliberezi sufletul galopant si sa ramai si fara job si fara el.Si poate intre timp, pentru ca acum stii ce vrei si stii ce cauti, vei intalni un barbat cel putin la fel de minunat. Si cand vei privi la barbatul insurat pe care nu l-ai avut, ii vei spune cu ochii: Multumesc ca mi-ai aratat ce imi doresc si mi-ai facut viata mai frumoasa…

Si intre ratacire si sfaturi, dor si judecati, azi am plans cand a inchis usa in urma lui si a plecat pentru 3 saptamani din tara. O sa imi lipseasca. Fara el nu rad asa de des. Fara el e urat la munca. Si ma rog sa nu fi vazut in ochii mei tristetea, desi pot sa jur ca a vazut-o cand m-a privit lung si a inchis usa zicand ”la revedere”.

Sunt o femeie corecta si morala. Nu as strica niciodata o casnicie. Nu ne-as pune in carca, mie si lui, un pacat ca asta. Intr-o situatie ca asta, castelul de nisip n-ar putea decat sa se darame…si m-am straduit destul de mult sa il inalt pana aici.

De ce nu l-am cunoscut in alta viata, alte circumstante? Poate ar fi fost jumatatea mea…

Analiza pe situatie…

- Hm…Ce ai zice daca in loc sa te duc acasa am merge intr-un bar sa bem ceva? Mi-e urat sa ma duc iar in apartamentul meu tacut si gol…

- Mmm…as zice ca nu.

- De ce? Zambi el contrariat.

- Pentru ca e periculos…

-De ce? Nu mergem intr-un bar cu talibani…rase el.

- Pentru mine e cam acelasi lucru…

- Cum asa?

- Pentru ca e periculos sa petrec atata timp cu tine…deja suntem zi de zi impreuna…

- Si ? zise el nedumerit…

- Si…esti unul din cei mai minunati barbati pe care ii cunosc…

- Multumesc…dar?

- Si e periculos sa stau atata timp cu tine, si mai ales in situatii neoficiale…

- De ce ti-e frica? Ce se poate intampla?

- Se pot intampla multe lucruri care nu sunt de dorit…Se pot intampla lucruri care pot complica situatia intr-atat de tare incat unul din noi va trebui sa renunte la a ne vedea zilnic…si cel mai probabil eu imi voi da demisia…

- Ei, nu va fi asa…Am incredere in tine. Zambi el cald cum face intotdeauna.

- Da? Inseamna ca macar unul dintre noi are incredere in mine. Zambi ea amar cum zambea intotdeauna.

*   *   *

Si acum, analiza pe situatie.

Persoanele? Persoanele de incriminat, chiar , as zice…

Ea- angajata tanara, singura, draguta, dedicata muncii.

El – seful mai in varsta cu 8 ani, dar destul de tanar, un adevarat gentleman, barbatul ideal pentru ea in alte circumstante, casatorit.

Circumstantele?

Petrec impreuna cam 10 ore pe zi plus alte ore la cina, treburi legate de birou, drumuri la clienti…plus ca au devenit oarecum prieteni si se pot baza unul pe altul pentru chestii personale…

El zice ca o ajuta pentru bunastarea companiei, pentru ca a ajuta un angajat inseamna a ajuta compania…dar cu toate astea o cheama sa ia micul dejun in weekend si sa iasa la film si se supara cand ea nu vine cu el la cumparaturi. Ea explica toate astea prin faptul ca el e singur in tara si are nevoie de companie. Nu s-au atins niciodata mai mult decat accidental, dar ea simte uneori ca el o place…

Lui ii place sa o faca sa rada si o priveste frumos cand rade. Orice ea ii cere, el face. Uneori se trezeste din hipnoza si mai face pe seful. Uneori.

Ea cand l-a vazut prima oara si prietenii au ras de ea ca o sa se cupleze cu turcul si o sa fie fata din harem, se amuza-supara pentru ca nu s-ar fi uitat niciodata la omul acela strain, mai in varsta, caraghios intr-o masura, atins de calvitie si…casatorit.

In 3 luni situatia s-a mai schimbat dar ea nu vrea sa recunoasca nici atat, desi are sentimente anormale pentru o relatie sef-angajat.

Cineva ii spusese dupa ce suferise o deceptie recent : ” Pe primul care te face sa razi mult si ii pasa de viata ta, pe ala sa il alegi.” Si culmea ca l-a intalnit, dar nu in persoana care trebuia. El o face sa rada cel mai mult. El o suna sa vada daca e bine dupa vizita la medic. El o imprumuta daca ea nu are destul. El o duce cu masina daca ea se grabeste. El o ajuta sa se mute si sa faca cumparaturi. Si cum naiba s-a nimerit ca acest el sa fie tocmai seful ei casatorit? Cum? Cat de cruda e soarta asta idioata?

Si ea e mana lui dreapta. E dublura lui in toate, el are incredere in ea. Ea crede ca el are prea multa incredere in ea. Ea stie ca are sange de tradatoare si ca atunci cand se plictiseste fuge fara resentimente. Ar vrea sa ii zica asta lui, dar atunci ar fi prea previzibila. Si nici ea nu stie daca o sa stea sau o sa plece.

El e un om bun, cu suflet cald, si zambet luminos. E amuzant si destept cum rar gasesti. E energic si are o groaza de planuri. Toata lumea il place.

Ei doi vorbesc mult. Mai putin despre viata lor intima. Ea e geloasa pe femeile din preajma lui si ii vine sa isi dea palme cand simte asa. Nu pricepe de ce naiba nu se poate controla! Ce naiba e cu toata nebunia asta??

Ea se vrea stapana pe timpul lui, vrea sa isi petreaca cat mai mult timp cu ea, doar sa il stie acolo. Nimic mai mult. Vrea sa o faca sa rada si sa vorbeasca tot ce le trece prin minte.

Si-l imagineaza uneori cum ar saruta-o cand lucreaza impreuna la birou. Si-l imagineaza cum o lipeste de perete cand urca scarile catre biroul unui client mare. Si-l imagineaza cum ii ia mana cand sunt in masina conducand.

Cand el a venit la ea sa ia niste filme, ea a devenit nervoasa si s-a grabit sa il faca sa plece. Apoi ar fi vrut sa mai stea. Sa vorbeasca doar, ii e frica sa simta sau sa vrea sa gandeasca macar putin mai mult. Nu e voie!

Nu stie incotro merg toate astea. Dar stie sigur ca nicaieri pana la urma.

Cel mai amar e din toata situatia asta ca ea a gasit spiritul frumos pe care il cauta, in corpul unui om legat de alte locuri si de alta femeie. Singura cale e sa inchida ochii si sa isi dea palme. Sa se mustreze singura si sa se judece aspru. Si intre timp sa se bucure de prezenta lui care ii face zilele mai frumoase…

La naiba!