Dor de Eva

Eva…a murit oare? Acum un an si jumatate, s-a intamplat ceva cu ea. Eva a disparut. Nici nu mai stiu daca mai e acolo inauntru, timida si amutita, sau daca a plecat definitiv. Eram indragostita de Eva. Era fascinanta, rebela, ciudata, luptatoare, ambitioasa, sensibila si nebuna. Eva se indragostea iremediabil, suferea si visa. Eva creea, Eva darama ziduri si construia poduri intre lumi. Eva era dinamica, activa, mereu cautand noul si visand la imposibil. Cumva, pentru Eva imposibilul devenea posibil de fiecare data. Pentru ca desi nu isi dadea seama, Eva chiar credea in ea insasi. Eva avea stilul ei propriu de a se purta mai departe in viata. Ea se tara o vreme si apoi tasnea in sus cu forte nebanuite. Eva se indragostea de un pom si visa la el, compunand un poem pentru el. Eva cauta mereu ceva mai mult. Eva era vesnic nemultumita si mereu activa. Eva daca avea chef, azi bea, maine fuma, si oricand renunta la orice viciu, pentru ca nimeni si niciun viciu nu o putea controla pe ea, ea isi controla viata si deciziile.Eva ar fi plans pana in zori ranita, si in zori s-ar fi ridicat din cenusa si ar fi fost o femeie si mai puternica si mai ambitioasa. Eva era vie…Eva era feminina si pasionala. Eva era pura si erotica in acelasi timp. Eva era copil si femeie simultan. Eva uneori se catara in copacii si alteori purta tocuri inalte. Eva facea nebunii. Eva se arunca inainte cu capul fara sa ii fie frica. Eva isi domina fricile si le dadea la o parte, pentru ea fiind mai important sa traiasca, decat sa astepte. Eva ar fi mancat o saptamana doar pufuleti daca ar fi fost mai important sa mearga la munte doua zile sau sa isi cumpere pantofii aia. Da, Eva era cumva reponsabila de iresposabila si nebuna de legat. Dar o iubeam. Poate ca nu i-am spus destul, poate nu i-am spus direct, poate de aia a plecat. Dar o iubeam enorm. Era scanteia care ma anima. Era fulgerul care imi lumina cerul innorat al vietii. Era marea mea dragoste. Eva m-a dus in cele mai bune locuri si momente din viata mea. Apoi…intr-o zi, si nu mi-am dat seama decat tarziu, a disparut.

Azi ma uit in oglinda si ea nu e. Ma uit in oglinda si vad o fata trista, desfigurata de griji, cu ochii mici si umezi, cu buzele stranse, cu obrajii lasati…Vad o fata care imi e straina si pe care nu o pot privi ca si cum as fi eu. Mi se pare ca ma uit la altcineva. Nu ma vad pe mine. Parca eu sunt de fapt sub pielea ei. Eu nu am ochii acestia mici si tristi, nu am buzele subtiate si inexpresive, nu am expresia asta daramata. Ma uit in oglinda si vad o fata plinuta, pentru mine inadmisibil de plinuta, care se simte straina in corpul ei, ca si cum ar purta haina altcuiva. Parul e lipsit de viata, sub barbia ingrosata se prefigureaza o mica gusa, trasaturile fetei sunt moi si neferme. Sanii nu mai sunt unde erau odata, hainele mele sexy nu imi mai vin, picioarele lungi nu mai sunt decat rotunjoare si cu genunchi grasuti, iar bratele mele ma intristeaza. Nu mi s-a mai facut un compliment de ani…Nu a mai flirtat cineva nou cu mine de si mai mult…Nu am mai dansat de  luni de zile…S-a facut un an de cand am fost in ultima calatorie…Oamenii mi se adreseaza cu „doamna” si ma simt batrana. Nu mai risc nimic, nu mai ma arunc cu capul inainte, nu mai mananc pufuleti ca sa fac nebunii. Nu m-am mai catarat intr-un copac din 2010. Nu am mai facut o noapte alba cu rasete si vin de nici nu mai stiu cand. Ma simt greoaie si ingreunata. Sunt multe griji in viata mea si cam asta e tot ce fac zilnic : rezolv probleme. Sunt nefericita si uneori vreau sa dispar…Prietenii mei au ramas putini si departe si mereu ma simt singura…Nu imi mai gasesc energia ca sa daram ziduri si sa construiesc poduri si nu imi mai pasa cum arat si ce port. Doar atunci cand trec pe langa o oglinda, nu ma recunosc si imi vine sa fug si sa plang. Nu am mai fost Eva de aproape doi ani. Nu mai am curaj sa spun tot ce gandesc si sa nu imi pese. Traiesc precaut si incerc sa nu deranjez si sa supar in jurul meu. In vara trecuta mi-am taiat parul lung. In iarna asta m-am ingrasat mult. Uneori imi dau disparuti pometii si nu ii gasesc. Barbia mea ascutita e acum ovala-patrata. Ochii mei mari cu gene dese acum sunt micsorati de plans si tristete. Nu mai stiu de cand nu am mai ras pana am simtit ca fac pipi pe mine de ras. Am uitat de mine si m-am inchis intr-o cutie pe care s-a pus praful.Nu mai sunt enigmatica sau interesanta…sunt desfigurata sufleteste si fizic…Si ma urasc pentru ceea ce sunt azi.

What brought me like this? LOVE. Maybe I’m doing it the wrong way. Maybe it’s way is towards me.

 

Noapte fara somn

„Fumatul ucide”.

Scrie pe pachetul de tigari de pe masa de pe balcon…Oare cate tigari ar trebui sa fumez aici, acum, ca sa mor? Cred ca e cea mai stupida metoda de a pune capat…Fumez de frustrare, de suparare, ca sa ma eliberez…pentru ca nu stiu la ora asta alta cale acum. Vorbeste un om care acum 2 ani era total impotriva fumatului si zicea ca n-ar fi pus in gura nicio tigara niciodata! So…here I am. Never say never. Omul..la nevoie se cunoaste…O adaptare la proverbul cu prietenul..

De o jumatate de ora plang tacut si ma gandesc cum ar fi sa mor, sa se faca liniste, intuneric, sa nu mai stiu nimic din toate cele care imi sunt probleme acum. De multe zile ma gandesc la asta. Si nu pot trece de faza in care se face intuneric pt ca eu inchid ochii si mor. Dupa aceea sigur ajung undeva, si nu – nu in iad, pt ca nu cred in el – ci probabil intr-o camera luminoasa unde ma va mustra un ingeras ca n-am fost cuminte si pentru asta ma voi reincarna imediat in musca si voi invata cum e sa pretuiesc viata cand cineva ma va alerga cu paletuta pentru muste…tot ce-i posibil…..asa ca, in mod las, renunt la orice tentativa de a ma arunca in fata unei masini, de a sari de la geam, de a lua niste pastile, de a-mi taia venele, de a fuma pana mor, din teama de a nu ajunge o musca plostita pe un geam, si inainte de asta, sa imi fac veacul pe gramezi de cacat…Ce puii mei, ca doar am evoluat pana aici! La stadiul de om trezit si mega-confuz, cu tendinte de iluminare spirituala, si cu multe si complicate nedumeriri!

Toate merg pe dos in lumea mea interioara, desi din afara aparent e totul ok-utz…Bineinteles, multi si-ar imagina ca cineva fara job este o persoana fara capatai…si ar compatimi-o. Dar nu asta e cea mai mare problema a mea. Problema mea este ca de 4 luni stau acasa, si nici nu mai vreau sa lucrez ceva care nu imi place. Pai atunci, sa fac ce imi place, nu? Pai…faza e ca mie imi place sa scriu, sa creez, sa desenez, si din asta faci bani abia in timp…Intre timp am chirie si alte facturi de peste 1000 de lei pe luna…Ah, era sa uit de rata de la banca de 420 de lei! Nu ma intrebati cum am reusit…am facut multe prostii la viata mea.

Si in contextul dat, nu am nici cu cine vorbi sa ma inteleaga. Adica sunt oamenii din familia mea care pun presiune sa imi bag mintile in cap si sa imi caut un job robotic la o firma -9 ore pe zi, si no comments. Am lucrat vreo 6 ani in stilul asta si am fost la un pas de nebunie ducandu-ma zilnic in locuri pe care le detestam. Ca sa nu mai mentionez de depresia mea care a durat 6 ani si care inca se mai tine cu dintii de mine…Si ar mai fi iubitul meu care imi spune ca e ok, sa fac ce vreau eu…dar pe care il simt, ca ar vrea sa am si eu un job ca sa avem mai multi bani…si fata de care ma simt si eu responsabila. M-am saturat de datorii si crize de nervi si nevoi si derutare. Sunt atat de confuza!!! Nu pot dormi noaptea si ziua sunt sub o tensiune continua. Parca am pe umeri doua entitati. Una imi spune sa renunt sa ma impotrivesc si sa ma integrez in sistem pentru ca tot ce exista si tot ce am este sistemul materialist uman si fara asta mor de foame…Alta imi spune sa ma rup de sistem pentru ca acum este momentul meu si sa incep sa ma exprim asa cum sunt eu, facandu-mi un trai din ceea ce imi place mie sa fac.

Singura data cand am fost asa de rupta in doua, a mai fost in octombrie anul trecut, cand nu stiam daca sa ma mut la ai mei inapoi dupa 2 ani sau sa risc si sa merg inainte cu chiria. Am decis sa risc atunci, si bine am facut, pentru ca pe blogul asta atunci l-am cunoscut pe cel pe care il iubesc azi si care s-a mutat cu mine curand apoi…a fost o decizie inteleapta care a adus multe schimbari bune in viata mea. Tot pe atunci am descoperit si Reiki si m-am mai schimbat pentru o vreme…

Insa ca orice lucru pe care l-am inceput in viata mea, nu l-am continuat…din lene, comoditate, lipsa de vointa. Reiki este bun, are efect, am simtit-o o perioada…dar apoi am renuntat…

Daca exista om mai lipsit de vointa, eu sunt acela. Chiar si cu scrisul…sunt constienta ca sunt talentata si am inceput cateva carti, dar pe toate le-am lasat…de ce? Pentru ca ma intreb de fiecare data: „oare oamenii m-ar citi?” „oare am eu ce sa le spun oamenilor?” „ce stiu eu sa le spun oamenilor?” Si ma vad mica si nesemnificativa…Doar o furnica in furnicarul mare albastru. Insa o voce timida din mine imi spune mereu…”nu e asa”…dar  e prea timida ca sa se razboiasca cu toti demonii mei.

As vrea asa de tare sa vorbesc acum cu cineva!

Prietena mea cea mai buna s-a mutat in Franta. Am ramas fara ea…vorbim rar de tot.

Am intrat pe messenger…e cam gol, nu am pe cine aborda…

E tarziu, si n-am pe cine suna. Si iubitul meu doarme in lumea lui langa mine. Nu l-as trezi pentru nimic in lume. Nu as vrea sa il chinui…As vrea sa fiu cu cineva care sa nu considere un chin sa il trezesc din somn sa vorbim si sa ma linistesc…Cineva care sa puna somnul pe locul doi. Cunosteam candva pe cineva asa…Nu putea sa adoarma pana cand nu ma vedea ca zambesc iar si ca sunt ok. Uneori ne prindeau zorii vorbind si filozofand si nu ma simteam prost ca l-am trezit. Era totul firesc. Imi e dor de el acum…cu toate relele care au fost dupa…as fi vrut sa fie acum aici ca sa am cu cine vorbi asa cum vorbeam cu el..Nu putea adormi fara sa adorm eu, si cu toate astea nu m-a iubit destul cat sa nu ma insele… Ciudati sunt oamenii.

Imi pare rau iubi, daca ai citit asta, dar asa ma simt, in timp ce tu dormi linistit si eu am inima franta…Eu n-as dormi niciodata cu tine suparat langa mine.Dar eu…sunt eu. Noi doi suntem diferiti…Mie imi place sa vorbesc, tie nu. Mie imi place sa mangai, tu mai rar…Eu as sta noptile treaza cu o bere pe balcon, nu nici gand sa iti ratezi somnul…Eu as face sex sa uit de suparari, tu nu amesteci una cu alta…Eu te astept toata ziua ca sa te pup, tu vii dar ai alte preocupari…Ma simt singura si muta…asta e adevarul. Dar te iubesc. Sunt atatea lucruri care imi lipsesc…dar…eh, problema mea, ca eu te iubesc…Daca ar veni cineva si mi-ar oferi tot ce tu nu imi dai, tot nu as renunta…pentru ca nu te iubesc pentru ce imi dai, ci te iubesc pentru ca TE VAD pe tine…desi eu pentru tine ma simt…invizibila uneori. Poate asa trebuie sa fiu eu, poate asta merit…cine mai stie? Dar iarta-ma, m-as simti mai fericita singura acum si neavand incotro decat sa tac, decat cu tine alaturi  si muta.

Asa ca imi tin cuvintele mute si buzele mele uscate raman inchise…Lacrimile uscate pe obraz raman nesterse si imi duc singura gandurile grele prin noapte, gandindu-ma cum ar fi sa se faca liniste in capul meu deodata?

Nu am curaj sa il trezesc ca sa vorbesc…Asta imi da de gandit…Si imi e dor…N-ar trebui…dar ce sa fac? Altceva in loc nu am…Ma simt singura si muta si noaptea asa nu imi aduce somnul…Noroc cu blogul asta uitat pe aici…

Ce-ar fi sa imi iau un mic bagaj si sa plec acum departe, sa nu mai stie nimeni de mine? Sa ma nasc din nou macar…daca de murit nu am curaj sa mor…

 

Doua inimi

Exista mii si mii de reguli scrise si nescrise despre iubire. Exista filme si cantece. Exista carti si povesti. Le aduni o viata intreaga si iti faci asa, un album in care pui poze cu trairile altora si crezi ca ai macar o mica idee despre ce e iubirea, despre cum se tine vie o relatie, despre cum sa iti faci iubitul fericit. Oamenii cred ca stiu si mimeaza cu incredere iubiri iluzorii. Oamenii se prefac ca totul e perfect, doar ca sa nu se recunoasca invinsi in jocul asta in care putine sunt fericirile si multe lacrimile de fiecare data. Toti raspandesc minciuna relatiilor fara cusur, a iubirilor fara pata si freamat si ajungi sa crezi ca toti au atins idealuri, si tu…tu n-ai parte de asa ceva. Dar toti mint. Mint ca sa nu recunoasca. Filmele mint, cartile mint, povestile mint. Se vinde dragoste pe paine de Valentines si oamenii singuri se simt si mai singuri, iar cei in relatii zbuciumate devin deprimati sub presiunea perfectiunii care se cere si se cere si se cere de la ei. Inimioarele de peste tot si reclamele siropoase iti intra cumva in subconstient si rasucesc cutite in rani. Si iti activeaza rani vechi si reprimate. Oamenii nu ar trebui sa isi aduca aminte sa se iubeasca doar o zi pe an, ei ar trebui sa traiasca in iubire zi de zi, ca sa fie fericiti. De ce sa ne mintim ca e totul perfect si ca ne iubim, doar pentru ca la radio si tv toti vorbesc despre iubire? Ha! Nici macar nu au idee ce e aia! 90% din oamenii astia tristi de pe planeta nici nu stiu ce e Iubirea. Traim niste sentimente confuze, care adesea sunt posesivitate, obsesie, dependenta, atasament, gelozie, egoism, atractie, si le confundam cu iubirea libera, nonposesiva, inaltatoare. Iubirea care curge ca un rau nepotolit si care are forta sa schimbe lumea. Iubirea care accepta, ci nu transforma. Iubirea care daruieste, ci nu cere. Iubirea care imbratiseaza, ci nu pedepseste. Iubirea care iarta, ci nu numara greseli. Iubirea care elibereaza, ci nu ingradeste. Iubirea care da aripi, ci nu leaga corzi. Iubirea care e fericire naiva, ci nu bucurie planificata fortat. Iubirea care e naturalete, ci nu straduinta. Aia e Iubirea. Iubirea cu I mare. Dar atat de putini o cunosc…pentru ca atat de multi sunt adanc cufundati in egoul lor si nu stiu sa se daruiasca…Sa accepti iubirea si sa te lasi in voia ei e ca si cum te-ai arunca cu zambetul pe buze de pe un varf de munte. Trebuie sa ai 100% incredere in iubitul tau. Trebuie sa te daruiesti cu toata fiinta ta si cu toata bucuria ta. Trebuie sa fii nebun si sa lasi confortul varfului in urma, chiar cu riscul de a cadea. Trebuie sa lasi povara EGO ului in urma ca sa nu te traga in jos. Trebuie sa ai inima deschisa si ochii inchisi. Si vei capata aripi. Daca ai lasat Ego ul in urma, vei zbura. Daca nu, te va trage in jos, ca un bolovan agatat de inima ta sangeranda cu un carlig de pescuit. Imagineaza-ti ce dureri iti va provoca. Nu e asa ca le-ai simtit adesea? Ii spuneam mereu unei prietene dragi ca Iubirea se invata, de fapt – corect e, se reinvata. Pentru ca atunci cand am venit pe planeta asta am uitat-o. Si trebuie sa ne-o reamintim, pentru ca din ea ne-am nascut si e in noi. Si ea imi spunea ca nu e asa, ca iubirea se simte pur si simplu si vine din inertie, ca nu ai ce invata. Sincer, nu stiu ce sa mai cred… Oare asta inseamna ca daca incerci sa inveti iubirea treptat, aia nu e iubire adevarata, e fortata? Sau daca simti iubirea asa naiv si din inertie, oare e o iubire superficiala si prostuta? Care e adevarul?

Dar ai simtit vreodata doua tipuri de iubire? Ai simtit o iubire profunda adanc ancorata in strafundurile fiintei tale, care te face sa mergi mai departe, sa ierti, sa mangai, sa inchizi ochii, sa tremuri de bucurie? Si in acelasi timp, o iubire de suprafata, dureroasa, chinuitoare, care nu iarta si aduna toate greselile, care ezita in a continua, care te face sa plangi si sa oftezi, sa vrei sa renunti, sa vrei sa schimbi ceva pentru ca altfel nu mai merge? Prima iubire invinge la fiecare pas, dar pentru cat timp oare? E ca si cum ai avea doua inimi. In timp ce una ti se sfasie de durere, una pulseaza si radiaza cu iubire. Oare e de ajuns bucuria uneia din ele, ca sa suporti durerea crunta a celeilalte?

Mereu am zis ca dragostea adevarata nu doare. Acum ma intreb daca nu cumva trebuie sa doara ca sa fie adevarata? Nu mai inteleg nimic…Mi-a zis candva cineva important din viata mea ca sunt un suflet solitar si asa voi ramane orice as face. Ma urmareste ce a zis El. Ma gandesc ca poate asta e motivul…poate ca, nu imi este dat sa fiu fericita in iubire si punct. Poate ar trebui sa renunt sa mai sper la ziua aia si sa accept ce mi-a zis El. Poate ca intai ar trebui sa invat iubirea si apoi sa o simt. Nu invers. Habar n-am. Noroc cu inima aia care militeaza pentru dragoste, ca daca era dupa cealalta indurerata…era nevoie de chirurgie.

De ce e asa de greu? De ce nu poate fi usor? Pentru ce ne luptam? Pentru ce luptam? Razboiul si Iubirea sunt din dimensiuni diferite…si Iubirea nu stie sa loveasca, ea ia toate loviturile cu altruism. E un martir. Nu mai am arme…am obosit. Vreau sa rasuflu. Vreau sa zambesc. Vreau un rasarit de soare.

 

Bungee jumping cu coarda invizibila

Sa zicem ca ai urcat multe zile spre un varf. Nici macar nu stiai ca urci spre ceva, doar mergeai pe drumul tau anevoios si lung, care parea sa nu se mai termine. Si te rugai sa se schimbe cumva ceva, sa ajungi la visele tale intr-o zi, pe care le conturasesi asa de frumos zi de zi! Prin ploaie, prin ceata, prin vant care iti sufla in fata, prin ninsori necrutatoare, tu ai gasit mereu puterea de a vedea inainte si de a nu te pierde, pentru ca pe laturi prapastia e adanca si fatala. Nici macar nu ai vazut prapastia vreodata cu proprii tai ochi, pentru ca nu ti i-ai luat de pe drum nicio clipa, dar ai simtit-o suflandu-ti in ceafa de atatea ori si ti-ai imaginat cu fiori pe sira spinarii cum ar fi sa cazi, sa cazi, sa cazi….si sa nu stii ce urmeaza acolo jos. Cat de crunta ar fi izbitura de pamant, daca te-ai zbrobi pe loc, daca ai suferi, daca te-ai mai putea ridica vreodata….Prapastia iti radea de multe ori in fata, zicandu-ti ca e mai usor sa sari si sa zbori decat sa urci si sa te chinui. Alege-ma pe mine! iti spunea…Alte ori iti canta cantec frumos de sirena si iti imbia trupul ostenit cu sunet de valuri spumoase primitoare, in care te-ai putea lasa purtat cu usurinta, si te-ai odihni in sfarsit…Ce nu ti-a promis prapastia! Spiritul ei cunostea toate caile si toate cuvintele. Insa tu nu ai cedat. Ceata in care ea se ascundea, nu era mai imbietoare pentru tine decat stramtoarea drumului tau in panta. Si cumva ai gasit echilibrul sa urci pe poteci de gheata si sa te agati de brate nevazute ca sa te urci tot mai sus, in agonia pasilor inlantuiti fara numar si fara incetare. In linistea si singuratatea drumului tau ti-ai cladit vise inalte si ai inteles cine esti si ce ai de facut. Nu pricepeai cum vei realiza ce ai de facut, pentru ca tot ce aveai era drumul de sub tine si nimic mai mult. Pardon, pe tine insuti si drumul. Tot cautai alte cai, dar poteca ta nu se bifurca niciunde. O tot tinea strans pe langa un perete inalt si stancos. Si in dreapta, ceata prapastiei…Si azi, daca nu te opreai la timp sa observi ce urmeaza, ai fi alunecat in gol. Drumul asa cum il stiai s-a sfarsit. Nu s-a bifurcat, nu s-a intersectat, nu s-a schimbat. Ci pur si simplu s-a sfarsit poteca. Esti pe o muchie de stanca. In fata ta sufla vantul usor al inaltimilor si soarele s-a asezat pe capul tau, incalzindu-l placut, ca atingerea unei mame. Respiri adanc si de sub tine cad pietricele in golul de jos. Nu mai e nimic inainte, decat cupa unei vai al carui fund nu il poti cunoaste, pentru ca e prea departe de tine fizic, de intelegerea ta…Sa te intorci inapoi nici nu iti trece prin cap! Sa ramai asa pe loc, nu mai poti! Sa sari in laturi, in prapastia in ceata? Nici gand! Desi ea inca te imbie cu voce mieroasa…Si totusi? ce sa faci? ce sa faci? Cum sa faci??? Singura solutie e sa sari, sa faci saltul credintei. Si sari!!! Cazi, cazi cu o viteza incredibila si cand esti pe cale sa regreti si sa crezi ca te vei izbi de pamant, ceva te tine. Si incepi sa balansezi in aer, sa te legeni in bataia vantului, ca un copac…Soarele te scalda si simti ceva ce iti inconjoara gleznele…O coarda invizibila. Razi de bucurie in rasete ce rasuna in toata valea de sub tine si iti intinzi bratele asa cum stai cu capul in jos. Urli si tipi de bucurie si stii ca iar te-a salvat. Niciodata nu te lasa. Si asa cum te balansezi in bratele vantului…vezi ca in dreptul tau e o bucata de drum care, pe langa stanca, lin, duce in jos, spre valea schimbarii…Te apuci de coarda si te arunci pe calea ce te asteapta. Ce bine ca ai sarit! Cine stie ce te asteapta in vale! Nimic nu mai e imposibil acum!

Niciodata nu suntem singuri. Nimic nu e imposibil.

07  Ianuarie 2011

 

Omul si amiba

OMUL A EVOLUAT DINTR-O BACTERIE, DINTR-O AMIBA, SAU DINTR-O RAMA…..SAU…MAIMUTA!

Orice ai pune dupa ” dintr-o/dintr-un” e o idiotenie si o aberatie. Cum se poate nega atat de departe maretia lui Dumnezeu si perfectiunea creatiei Lui incat sa se ajunga sa se afirme cu tarie si asa zise dovezi o asemenea tampenie? Oameni de stiinta care se pretind unii din cei mai inteligenti de pe aceasta planeta, fac ani de cercetari si ajung la o concluzie ca asta. Pai stii ce cred eu? Cred ca oamenii aia si-au pierdut ani valorosi din viata facand o cercetare care a dus in balarii, si mai bine…jucau ping pong la iarba verde, ca le era mai de folos spiritual. Mai cred ca ei nu s-au uitat niciodata in oglinda sa vada maretia din creatia care este insusi trupul omenesc. Mai cred ca ei n-au stat sa analizeze perfectiunea cu care functioneaza toate in corpul nostru. Ei cred ca s-au pierdut de sufletul lor care stie raspunsurile fara sa fie nevoie de ani de cercetare indelungata si asidua.

Cum se poate ca o creatura asa de frumoasa si plina de arta si de proportii si simetrii amutitoare adesea, sa fi evoluat dintr-un organism unicelular fara nimic estetic? Cum se poate ca ochii astia care pot sa vada, sa transmita creierului, sa transmita inimii, sa cantareasca, sa admire, sa masoare orice intr-o clipita, si pe deasupra sa mai si stabileasca conexiuni sufletesti intre oameni, sa fie atat de frumosi si de functionali totodata? Pai amiba are ochi ca ai nostri? Putea o fiinta, chiar in evolutia ei milenara sa ajunga sa aiba asemenea ochi? Si chiar si asa, ce conditii naturale, fizice, morfologice, interioare sau exterioare, de clima sau de relief, de adaptabilitate sau de autoaparare, ar fi necesitat aparitia unor organe precum ochii, care nu doar sa fie functionali, dar si intr-o perfecta legatura cu creierul si de o minunata expresivitate si estetica? Cat de creatoare si de schimbatoare si transformatoare este Natura ea insasi, ar fi determinat ea cresterea genelor din pleoape, atat ca element de protectie dar cat si ca detaliu de frumusete? Numai Dumnezeu putea crea ochii, si ii face asa de frumosi, din iubirea lui pentru om si pentru frumos.

Cum ar fi putut o creatura fara creier sa dezvolte unul, chiar si dupa mii de ani de metamorfoza si imbunatatire? De unde din senin a aparut acest creier? De unde a venit prima lui celula? Din neant? Si apoi de la o simpla celula aparuta din neant…cum a crescut un organ atat de complex si de perfect? Cum a capatat el toate mecanismele care il transforma intr-o masinarie de o inginerie geniala, rar intalnita in orice altceva pe planeta asta. Creierul controleaza si sustine perfect orice exista si se manifesta in corpul nostru! Functiile organelor, fluxul sangelui, activitatile constiente si inconstiente, activitatile voluntare si involuntare, instincte si decizii, emotii si sentimente, motricitatea si echilibrul, perceptia realitatii inconjuratoare si crearea realitatii in acelasi timp, el ne determina evolutia emotionala si spirituala, si fizica, prin fructificarea tuturor informatiilor, nutrientilor, impulsurilor si emotiilor care ajung la el. Creierul nostru este in legatura cu tot, prin el se filtreaza tot ce ajunge la noi, prin el ne manifestam ca fiinte inteligente, practice, emotionale. Oare cum evolutia dintr-o bacterie ar fi dus la cresterea si dezvoltarea unui creier de o asemenea perfectiune? Cred ca nicio explicatie stiintifica nu poate sustine convingator teoria asta.

De unde ar fi fost sadita intr-o creatura evoluata dintr-o amiba, dorinta de a comunica, de a deschide gura si de a vorbi? Sa nu imi ziceti ca sunt deprinderi care au venit natural in urma evolutiei catre o creatura cu inteligenta sporita. Pentru ca si delfinii si caii si cainii si porcii sunt inteligenti si inca nu au ajuns la stadiul in care sa vorbeasca pentru ca „asa ii impinge evolutia”.  Cum s-a gandit si a incercat fiinta aceea care nu mai se exprimase pana atunci, sa articuleze sunete cu limba si cu corzile vocale? Si apoi a dezvoltat ea sunete care au devenit consoane si vocale si apoi cuvinte carora i s-a dat un sens si apoi fraze in care s-au pus subiecte si verbe? Si apoi a dezvoltat sute de limbi si mii de dialecte? Si a ajuns sa compuna dictionare cu sute de mii de cuvinte si intelesurile lor multiple? O creatura care initial nici nu a avut creier a ajuns sa foloseasca graiul ca sa spuna Te iubesc si sa cante si sa comunice si sa se exteriorizeze? Si apoi a ajuns sa se exprime si in scris si sa scrie poezii si opere de arta si carti? Sa sustina stiintific asta savantii aia cu teoria de mai sus! Dumnezeu ne-a lasat asa si ne-a facut darul vorbirii ca sa ne putem intelege si iubi!

Vor ei sa cred eu ca o bacterie a ajuns pana la punctul in care a capatat „in urma evolutiei naturale si a actiunii factorilor externi si interni” o inima si un sistem circulator fara cusur? Ca sangele si limfa circula pe la toate organele mereu in acelasi circuit si le hraneste, alimenteaza, sustine functionarea, oxigeneaza…ca proces dezvoltat din inertie in urma unei transformari treptate dintr-o bacterie? Ca inima noastra care e capabila sa pompeze 24 din 24 si o viata intreaga, si sa simta si perceapa si emotii, este ceva ce a crescut intr-o zi din senin ca si creierul in urmatoarea generatii de creaturi evoluate dintr-un organism unicelular sau ma rog, pluricelular primar? Nu serios, acum, dar ce or avea savantii astia cu Dumnezeu de ii submineaza atata maiestria si puterea?

Vor ei sa zica ca o fiinta care se naste si traieste o viata intreaga sub umbrela sentimentelor si emotiilor, care are o forta interioara atat de mare si  o capacitate nemaivazuta in natura de a se exprima si de a simti si relationa, este ceea ce este acum pentru ca a evoluat din inertie? Ca a invatat sa simta si sa transmita emotii? Nu simtim cu totii ca ele sunt in noi? Ca ne nastem cu un bagaj de cunostiinte si cu potential, pe care le dezvoltam pe masura ce inaintam in varsta? Le dezvoltam! Nu le creem ad-hoc! Pentru ca ele exista deja cand ne nastem, le stim prea bine, pentru ca ele fac parte din natura noastra umana, asa cum ne-a lasat Dumnezeu.

Doamne, as vrea sa am rabdarea si destule vieti sa pun o amiba sau o bacterie intr-un mediu propice dezvoltarii ei si sa o urmaresc cu ochiul meu sa o vad cum ajunge ea om ca mine intr-o zi, ma ia in brate si ma pupa si zice:” Te iubesc! Acum trebuie sa ma duc la cumparaturi ca mi-e cam foame!”

Nu mai discut de sitemul nervos, de cel locomotor, de sistemul digestiv sau repoducator, pentru ca si alte fiinte, animale, le au si argumentarea mea ar deveni lunga.

O intrebare mai am. Daca omul chiar a evoluat dintr-o bacterie care intr-o zi plutea ea asa in apele primordiale…pe bacteria aia cine a facut-o domnilor savanti? Tot inertia?

Si vreau sa mai lamuresc ceva: nu cred ca omul este superior tuturor vietuitorelor pentru ca este un organism perfect. Nu. El CONVIETUIESTE cu celelalte vietuitoare, si prin ingaduinta lor si ajutorul lor a ajus sa supravietuiasca pana in ziua de azi. Omul fara natura, plante si animale, ar fi disparut de mult. Deci perfectiunea lui nu il face cu nimic mai presus de natura. El este o parte din creatia lui Dumnezeu, poate cea mai frumoasa si desavarsita, dar egala cu toate cate exista in jur si traiesc odata cu el. Omul trebuie sa invete respectul, recunostiinta si iubirea fata de restul vietii de pe Pamant, caci acesta este urmatorul pas in evolutia lui.

Sa ii multumim lui Dumnezeu pentru ca ne-a creat un trup perfect, oricum ar arata el. Atat cat ne sustine viata si ne ajuta sa existam si sa crestem, sa ne facem misiunile si sa ne indeplinim rolurile, sa iubim si sa invatam, e cel mai minunat dar pe care l-am primit.

 

Decembrie

Zi friguroasa, dom’le…A venit si ne-a izbit asa din plin iarna fix de la 1 Decembrie de parca era nerabdatoare. Am facut azi un frig cum rar am mai facut. Ca deh, nu ie bani de cizme si alte alea….dar nu ma plang. Am parte de alte nevoi sufletesti satisfacute, asa ca tot ce e material vine undeva pe un ultim plan…Si la ce mi-ar fi folosit cizme imblanite in picioare cand in sufletul meu ar fi suflat crivat crancen de depresie si alti demoni? Nici caciula nu am, si cu sinuzita mea, numai vantul sa nu bata! Dar, si? Doar nu o sa mor…rar se moare de frig. Poate doar sa racesc. Sa racesc, saracesc…tot una, ca eu sufleteste ma tot imbogatesc si ma incalzesc, asa ca suport mai cu zambetul pe buze.

Mi-a fost frig, mi-a fost foame, mi-a fost sete, nu am facut niciun ban azi, si ce? La sfarsitul zilei stau la caldurica in pat si zambesc. Nu stiu cu ce o sa le platesc pe toate, nu am nici cea mai mica idee de unde or sa vina si banii de chirie, si de credit si de facturi si de mancare….ca sa nu mai zic de banii de o haina…dar nu imi fac griji. Era o zicatoare, ca a iti face griji e ca si cum ai incerca sa rezolvi o problema de matematica cu un ciocan. Inutil. Cu Dumnezeu inainte. Stie El mai bine ca bine de ce si cum si cand. Pana acum n-am murit si spre bucuria mea si a altora, n-o sa renunt prea curand la viata, voluntar sau involuntar.

A venit iarna…Parca miroase deja a brad si a sarbatori. Mi-am pus si eu niste luminite sub geam, asa mi-a venit…Tare dragute lumineaza ele de acolo…Ma ingrijoreaza ca de Craciun vreau sa fac cozonaci ca si anul trecut si deocamdata cuptorul meu nu functioneaza….Craciun fara cozonaci? Hm…nu prea cred. Trebuie sa repar cumva cuptorul.

Spectacolul ghetii de azi a fost minunat. Ati vazut toata natura imbracata in gheata? De parca cineva ar fi incercat sa imortalizeze totul in haina de sticla. Unii pomi erau chiar inghetati asa aplecati, cum ii batuse vantul…Sa nu mai zic de gardurile de frunze galbele intepenite asa. Sau picurii de ploaie opriti in timp pe cand incercau sa se scurga de pe crengi…M-as fi uitat pe veci la fiecare detaliu in parte. E o adevarata capodopera a naturii.

Anul asta Mos Craciun cred ca e in dubiu cu mine…nu se poate hotari daca sunt o fetita buna sau rea…Nici eu nu pot, asa ca il inteleg. Il rog doar sa nu ma lase singura de Craciun, chit ca vine doar asa, in vizita…Sper sa il astept cu cozonaci.

Mi-e dor de copilarie….As vrea sa am 5 ani, sa fiu infofolita cu fularul pana peste nas, sa am doua caciuli si manusi cu un deget, si sa ma traga tata cu sania printre nameti. Ce bun era frigutul ciupindu-ma de obrajori atunci…Ce frumoase erau toate atunci…As fi ramas pe veci acolo, ca intr-o poza. Scoate-ti-va copilasii cu saniuta afara iarna asta, nici nu stiti cat se bucura si ca nu vor uita niciodata…

Mi-e dor.

 

Same river, new water

In ultima luna si 20 de zile mi s-a schimbat viata. Uneori ti se schimba viata marunt, dar intotdeauna conteaza si cea mai mica schimbare pentru ca te aduce mai aproape de planul tau de viata. Insa mie mi s-a schimbat viata, pentru ca m-am schimbat eu. Daca in ultimii doi ani evolutia mea spirituala a fost inceata, in ultimele 2 luni ea a accelerat la un ritm incredibil.

Daca pana acum nu stiam cine sunt si ce caut pe lumea asta, care e scopul existentei mele, acum stiu atat de clar incat  e coplesitor de minunat si de greu in acelasi timp. Am descoperit cine sunt eu sub ascunzisul personalitatii mele care se arata in societate, cine zacea in adancurile mele si pe cine sufocam inconstient.

Nu am fost fericita pana acum pentru ca nu eram eu. Pentru ca ma renegam inconstient si pentru ca credeam ca stiu cate ceva despre adevarata EU. Insa nu, in cateva secunde am inteles ca nu stiam mai nimic, ca traiam in ceata si ca atat de multi dintre noi isi duc vietile asa cum mi-o duceam si eu, nestiind ca lumea si universul sunt altfel, complet altfel decat il percep doar cu ochiul si mintea lor incuiata. Am fost si eu o incuiata, apoi am fost o derutata, apoi o speriata, si acum tind spre pace si echilibru. Nu se compara nimic din viata pe care o duceam inainte cu ceea ce am acum.

Am inteles ca nu aveam nici cea mai mica idee despre ce e iubirea de sine si de oameni, ca iubirea adevarata nu are legatura cu cea pamanteasca pe care o percep multi dintre noi. Am inteles ca trebuie sa o invat si sa cresc prin ea si sa ii invat si pe altii din jur. Am invatat ca suntem ceea ce gandim ca suntem si ca asta poate fi un blestem sau un dar divin. Am priceput ca Dumnezeu iti trimite ingeri mereu si ca trebuie doar sa te bazezi pe ei, ca te ajuta. Am priceput ca nu sunt niciodata singura si ca depresia e sinucidere lenta. Am vazut in sfarsit ca nimic nu merge spre rau pentru mine, totul se indreapta spre mai bine. Si acum cred in mine si in rolul meu orice as face. Pentru ca un pas inainte, chiar si stramb fiind el, tot ma duce inainte, chiar si cu un picior rupt. Am simtit ca sunt asa de jos acum incat nu mai pot cadea. Am iesit din prapastie si sunt cu picioarele adanc infipte in pamantul fiintei mele, si tot ce am inainte e cerul la care trebuie sa ajung. E cale lunga si plina de incercari, dar nimic nu ma va opri, pentru ca am simtit fericirea de a fi in al 10-lea cer si nimic nu se compara cu ea, nimic.

Voi fi un om mai bun, orice mi s-ar intampla. Si orice mi s-ar intampla e bine venit pentru ca mai pune o treapta la scara mea catre soare.

Am crezut ca m-am blocat dar de fapt eram in fata unei usi deschise. Si cand am intrat toate s-au pus la locul lor in mine si in viata mea. Cu Dumnezeu inainte e deviza mea de acum inainte.

Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi l-a trimis pe Catalin, pentru ca fara el acum eram inapoi in prapastie si privirea mea era in jos in loc sa priveasca spre stele. Ii multumesc lui Cata pentru tot ce imi daruieste si pentru lumina lui. Eu renuntasem, dar el m-a incurajat sa lupt si sa depasesc punctul critic din viata mea. A fost cea mai mare incercare si cea mai mare decizie pe care a trebuit sa o iau, m-am zbatut in agonie intre renuntare si a merge inainte, si singura as fi ales renuntarea.

Acum continui ce am inceput. Acum sunt cu o treapta mai aproape de cerul meu. Acum stiu cine sunt si ce am de facut. Imi vine si sa plang de bucurie. Viata e atat de frumoasa, Lumea e atat de vie, Universul e atat de plin de cunoastere, Dumnezeu e atat de plin de iubire…iar eu am redevenit ce trebuia sa fiu mereu.

 

Ciudat

Afara nu mai cad frunzele…e miez de octombrie si ele rezista eroic. Imi vine sa le strig: Ce tot va tineti cu dintii, proastelor? Tot o sa cadeti, tot o sa muriti! Asta e legea firii, cu toti ne supunem gravitatiei! Viata intreaga e sub semnul gravitatiei. Ne nastem din Cer si ne ducem clipa de clipa spre Pamant si in cele din urma in tarana sfarsim. Ne mai poarta vantul spre inalturi uneori si ne simtim plini de speranta, dar nu putem invinge ciclul vietii. Intr-adevar, peisaju pe care il vezi pana la cadere merita tot si compenseaza si temerile si durerile…

Eu simteam ca ma avant spre pamant cu viteza unui bolovan acum vreo doua saptamani si nu stiam cum sa pun frana. Acum insa m-am oprit in timp. Plutesc. Ma simt usoara si cu greutatea unui fulg nu pot decat sa zabovesc deasupra panoramei si sa profit de vant. As vrea sa vad marea, asa salbatica si frumoasa cum e ea toamna, cand soarele nu e deasupra ei sa o domoleasca cu saruturi si cand norii ii imita spuma valurilor.

Am luat o decizie care imi va schimba viata materiala in bine. Dar nu stiu ce se va intampla cu sufletul meu. Nu stiu ce metamorfoze il vor transforma pe acesta ori in vierme ori in fluture. Evolutia sufletului, spre deosebire de cea a trupului omenesc nu e spre pamant, ci spre cer. Sufletul tinde spre absolut si sublim, spre perfectiune. Ceea ce se degradeaza la noi e mintea coruptibila si influientabila, si trupul efemer. Sufletul meu s-a inaltat cu mult in ultimii 3 ani, dar inca nu si-a primit aripile. Se pare ca cu cat trece prin mai multa suferinta, cu atat devine mai intelept si mai frumos. Si reuseste sa educe si mintea pe care o spala de prostii si rautati.

Azi m-am trezit la 3 dupa amiaza. Am dormit fara vise si fara tumult. M-am trezit odihnita si impacata ca un bebelus. Rupta de rutina mea casa-birou-casa si de obisnuinta de a fi la ora 3 la munca zi de zi, m-am simtit deodata departe de lume si de agitatia care framanta orasul pe la ora asta. Mi s-a parut ciudat, de parca as fi undeva pe o insula intr-un ocean. Oarecum reconfortant. Mi-era foame si mi-am pregatit repede niste cartofi cu branza si cu rosii si am infulecat o banana de parca nu mancasem de secole.

Ma gandeam daca am facut ieri greseli. Am luat niste decizii si n-as vrea sa le regret. Azi inca mai am timp sa le repar daca ar fi…dar nu am ce sa regret. Nu imi plac povestile trase de par. Imi plac naturaletea, firescul, simplitudinea. E normal sa nu ma inteleaga si sa nu ma accepte unii oameni, ca doar nici eu nu sunt  simpla si oamenii au asteptarile si viziunile lor pe care nu oricine le poate atinge. Si nici nu as vrea sa ma prefac, sa ma ascund, sa joc roluri doar pentru a imi face prieteni. Eu sunt un om sincer.

Interesant. Ce mi se intampla acum. Interesant. Si ciudat…

 

Jobul perfect

Sa zicem….Sa zicem ca ai un job decent, normal, banal, ca toata lumea. 9 ore de munca minim pe zi, fara pauze, fara bucurii, fara beneficii, fara laude,fara perspective, obositor, deprimant, consumator de suflet, consumator de timp si de libertate. Ai ceva vechime acolo, ai asteptat o marire de salariu pentru ca ai muncit mult si meritai. Nu ti-a dat-o nimeni din oficiu, asa ca ai cerut-o singur. De doua ori. Ti s-a raspuns de ambele dati ca nu meriti, desi muncesti – fara exagerare – cel mai mult dintre toti. Tu esti cel mai vechi si cel mai muncitor, toti au salarii mai mari si muncesc putin. Ti se aduc numai reprosuri si astea se cumuleaza obsesiei tale ca nu mai ai timp liber si ca se scurge viata pe langa tine. Te simti cu 20 de ani mai in varsta si uneori iti vine sa fugi unde oi vedea cu ochii si sa nu te mai opresti. Te intrebi unde o sa ajungi…Ca si cum nu era suficient, intr-o zi vine un coleg nou. Mai mic de ani, mai necizelat, si se crede sef. Incepe sa iti faca zile negre si sa te sape in ochii sefului. De ce? Pentru ca s-a dat la tine si tu l-ai refuzat din motive de etica profesionala si de gusturi. Vazandu-se respins, prostul incepe sa inventeze povesti cum tu stai toata ziua degeaba si cum esti inutila in companie. Povestile ajung la sef. Te trateaza nedrept. Incepi sa plangi seara cand ajungi acasa, epuizata sa demonstrezi ca meriti postul…Totul scapa de sub control si ala nou incepe sa tipe la tine. Apoi intr-o zi se dezlantuie iadul si incepe sa te injure ca la usa cortului. Nici nu mai iti zice pe nume – ci prefera sa iti zica „cacat”. Ii spui sefului si el zice ca e un conflict personal, nu are ce face. Colegii nu te apara. Tu esti inofensiva in ochii prostului. Te trateaza ca pe un gunoi si nu pricepi de ce, pentru ca tot ce ai facut a fost sa vii la program si sa dai tot ce ai mai bun pentru interesul firmei fara sa deranjezi pe nimeni.Tu si cu fostul sef ati pus firma asta pe picioare si acum esti tratata ca un gunoi de oameni care nu au fost acolo de la inceput, care nu stiu…care au venit sa culeaga roadele din urma. Cat ai rezista? Cat ai sta sa ti se vorbeasca cu violenta ca in mahala zi de zi intr-un birou cu pretentii de firma serioasa?

Si sa zicem ca e un alt job. Exista un job unde nu trebuie decat sa socializezi si sa te distrezi. Sa faci nu mare lucru, cu stress minim si cu consum de nervi minimal. Un job care iti da libertate si flexibiliate, si timp liber pentru tine si pentru hobbiurile tale ingropate in rutina altor zile. Un job vesel si lejer, platit de doua ori mai bine decat ce primeai pana acum. Un job care te-ar ajuta si pe tine sa te dezvolti ca om si sa iti cunosti limitele. Sa nu mai stai in tacere in fata unui monitor in fiecare zi si sa nu ai voie sa vorbesti cu oamenii cu care esti in contact pentru ca in timpul programului de lucru se cere seriozitate si liniste. Un job care sa iti dea posibilitatea sa iti indeplinesti visele si sa te simti din nou tanar si liber. Un job la care cand te gandesti, ti se descreteste fruntea. Dar acest job este condamnat de societate si considerat tabu. Un job despre care nu ai putea sa le zici parintilor si care e neinteles si judecat pripit de majoritatea oamenilor.

Ce ai alege?  Nefericirea personala, dar avand avantajul acceptului societatii? Sau fericirea personala, cu pretul condamnarii de catre societate?

Eu am ales orice ar alege un om cu adevarat inteligent. Societatea mi-a distrus visele, mi-a ingropat tineretea, mi-a ucis optimismul si mi-a retezat aripile. De ce as da un ban pe viziunile si credintele ei ucigase??

 

Si daca?…

Sunt extremmmm…darrr extremmmmm….de plictisita. Imi vine sa urlu.

Constientizez ca nu mai am deloc multi prieteni, si cei pe care ii am nu ma implica in distractia lor. Cred ca doar din vina mea s-a ajuns aici. Am avut perioade in viata cand am vrut sa fiu singura si sa imi rezolv problemele. Atunci am pierdut totul…Atunci s-au rupt relatii.

Acum nu se mai pot repara multe. Poate doar sa o iau de la capat. Sa cunosc oameni noi….Dar de unde?  Nu stiu. Mi se pare asa de greu…Nu stiu cum sa ma port. Poate am uitat cum sa socializez….desi eu eram candva in centrul societatii si al tuturor prietenilor.

E sambata seara, si pentru mai bine de a 100-a oara stau in casa fara niciun plan. Si nu stiu de unde sa iau cativa oameni cu care sa ies afara.

Nu stiu…si simt ca innebunesc. Vreau sa socializez, cu oameni reali, in carne si oase, nu pe vreo retea sociala sau pe mess.

Imbatranesc prea repede singura. Help…

Si atunci imi vin o groza de „si  daca?” in minte. Poate multe din deciziile mele luate altfel, m-ar fi ajutat sa nu ajung aici…dar acum e prea tarziu.

Sunt singura in camera mea mult prea mare pentru un suflet mut si indepartat.