Exista mii si mii de reguli scrise si nescrise despre iubire. Exista filme si cantece. Exista carti si povesti. Le aduni o viata intreaga si iti faci asa, un album in care pui poze cu trairile altora si crezi ca ai macar o mica idee despre ce e iubirea, despre cum se tine vie o relatie, despre cum sa iti faci iubitul fericit. Oamenii cred ca stiu si mimeaza cu incredere iubiri iluzorii. Oamenii se prefac ca totul e perfect, doar ca sa nu se recunoasca invinsi in jocul asta in care putine sunt fericirile si multe lacrimile de fiecare data. Toti raspandesc minciuna relatiilor fara cusur, a iubirilor fara pata si freamat si ajungi sa crezi ca toti au atins idealuri, si tu…tu n-ai parte de asa ceva. Dar toti mint. Mint ca sa nu recunoasca. Filmele mint, cartile mint, povestile mint. Se vinde dragoste pe paine de Valentines si oamenii singuri se simt si mai singuri, iar cei in relatii zbuciumate devin deprimati sub presiunea perfectiunii care se cere si se cere si se cere de la ei. Inimioarele de peste tot si reclamele siropoase iti intra cumva in subconstient si rasucesc cutite in rani. Si iti activeaza rani vechi si reprimate. Oamenii nu ar trebui sa isi aduca aminte sa se iubeasca doar o zi pe an, ei ar trebui sa traiasca in iubire zi de zi, ca sa fie fericiti. De ce sa ne mintim ca e totul perfect si ca ne iubim, doar pentru ca la radio si tv toti vorbesc despre iubire? Ha! Nici macar nu au idee ce e aia! 90% din oamenii astia tristi de pe planeta nici nu stiu ce e Iubirea. Traim niste sentimente confuze, care adesea sunt posesivitate, obsesie, dependenta, atasament, gelozie, egoism, atractie, si le confundam cu iubirea libera, nonposesiva, inaltatoare. Iubirea care curge ca un rau nepotolit si care are forta sa schimbe lumea. Iubirea care accepta, ci nu transforma. Iubirea care daruieste, ci nu cere. Iubirea care imbratiseaza, ci nu pedepseste. Iubirea care iarta, ci nu numara greseli. Iubirea care elibereaza, ci nu ingradeste. Iubirea care da aripi, ci nu leaga corzi. Iubirea care e fericire naiva, ci nu bucurie planificata fortat. Iubirea care e naturalete, ci nu straduinta. Aia e Iubirea. Iubirea cu I mare. Dar atat de putini o cunosc…pentru ca atat de multi sunt adanc cufundati in egoul lor si nu stiu sa se daruiasca…Sa accepti iubirea si sa te lasi in voia ei e ca si cum te-ai arunca cu zambetul pe buze de pe un varf de munte. Trebuie sa ai 100% incredere in iubitul tau. Trebuie sa te daruiesti cu toata fiinta ta si cu toata bucuria ta. Trebuie sa fii nebun si sa lasi confortul varfului in urma, chiar cu riscul de a cadea. Trebuie sa lasi povara EGO ului in urma ca sa nu te traga in jos. Trebuie sa ai inima deschisa si ochii inchisi. Si vei capata aripi. Daca ai lasat Ego ul in urma, vei zbura. Daca nu, te va trage in jos, ca un bolovan agatat de inima ta sangeranda cu un carlig de pescuit. Imagineaza-ti ce dureri iti va provoca. Nu e asa ca le-ai simtit adesea? Ii spuneam mereu unei prietene dragi ca Iubirea se invata, de fapt – corect e, se reinvata. Pentru ca atunci cand am venit pe planeta asta am uitat-o. Si trebuie sa ne-o reamintim, pentru ca din ea ne-am nascut si e in noi. Si ea imi spunea ca nu e asa, ca iubirea se simte pur si simplu si vine din inertie, ca nu ai ce invata. Sincer, nu stiu ce sa mai cred… Oare asta inseamna ca daca incerci sa inveti iubirea treptat, aia nu e iubire adevarata, e fortata? Sau daca simti iubirea asa naiv si din inertie, oare e o iubire superficiala si prostuta? Care e adevarul?

Dar ai simtit vreodata doua tipuri de iubire? Ai simtit o iubire profunda adanc ancorata in strafundurile fiintei tale, care te face sa mergi mai departe, sa ierti, sa mangai, sa inchizi ochii, sa tremuri de bucurie? Si in acelasi timp, o iubire de suprafata, dureroasa, chinuitoare, care nu iarta si aduna toate greselile, care ezita in a continua, care te face sa plangi si sa oftezi, sa vrei sa renunti, sa vrei sa schimbi ceva pentru ca altfel nu mai merge? Prima iubire invinge la fiecare pas, dar pentru cat timp oare? E ca si cum ai avea doua inimi. In timp ce una ti se sfasie de durere, una pulseaza si radiaza cu iubire. Oare e de ajuns bucuria uneia din ele, ca sa suporti durerea crunta a celeilalte?

Mereu am zis ca dragostea adevarata nu doare. Acum ma intreb daca nu cumva trebuie sa doara ca sa fie adevarata? Nu mai inteleg nimic…Mi-a zis candva cineva important din viata mea ca sunt un suflet solitar si asa voi ramane orice as face. Ma urmareste ce a zis El. Ma gandesc ca poate asta e motivul…poate ca, nu imi este dat sa fiu fericita in iubire si punct. Poate ar trebui sa renunt sa mai sper la ziua aia si sa accept ce mi-a zis El. Poate ca intai ar trebui sa invat iubirea si apoi sa o simt. Nu invers. Habar n-am. Noroc cu inima aia care militeaza pentru dragoste, ca daca era dupa cealalta indurerata…era nevoie de chirurgie.

De ce e asa de greu? De ce nu poate fi usor? Pentru ce ne luptam? Pentru ce luptam? Razboiul si Iubirea sunt din dimensiuni diferite…si Iubirea nu stie sa loveasca, ea ia toate loviturile cu altruism. E un martir. Nu mai am arme…am obosit. Vreau sa rasuflu. Vreau sa zambesc. Vreau un rasarit de soare.