Sa zicem ca ai urcat multe zile spre un varf. Nici macar nu stiai ca urci spre ceva, doar mergeai pe drumul tau anevoios si lung, care parea sa nu se mai termine. Si te rugai sa se schimbe cumva ceva, sa ajungi la visele tale intr-o zi, pe care le conturasesi asa de frumos zi de zi! Prin ploaie, prin ceata, prin vant care iti sufla in fata, prin ninsori necrutatoare, tu ai gasit mereu puterea de a vedea inainte si de a nu te pierde, pentru ca pe laturi prapastia e adanca si fatala. Nici macar nu ai vazut prapastia vreodata cu proprii tai ochi, pentru ca nu ti i-ai luat de pe drum nicio clipa, dar ai simtit-o suflandu-ti in ceafa de atatea ori si ti-ai imaginat cu fiori pe sira spinarii cum ar fi sa cazi, sa cazi, sa cazi….si sa nu stii ce urmeaza acolo jos. Cat de crunta ar fi izbitura de pamant, daca te-ai zbrobi pe loc, daca ai suferi, daca te-ai mai putea ridica vreodata….Prapastia iti radea de multe ori in fata, zicandu-ti ca e mai usor sa sari si sa zbori decat sa urci si sa te chinui. Alege-ma pe mine! iti spunea…Alte ori iti canta cantec frumos de sirena si iti imbia trupul ostenit cu sunet de valuri spumoase primitoare, in care te-ai putea lasa purtat cu usurinta, si te-ai odihni in sfarsit…Ce nu ti-a promis prapastia! Spiritul ei cunostea toate caile si toate cuvintele. Insa tu nu ai cedat. Ceata in care ea se ascundea, nu era mai imbietoare pentru tine decat stramtoarea drumului tau in panta. Si cumva ai gasit echilibrul sa urci pe poteci de gheata si sa te agati de brate nevazute ca sa te urci tot mai sus, in agonia pasilor inlantuiti fara numar si fara incetare. In linistea si singuratatea drumului tau ti-ai cladit vise inalte si ai inteles cine esti si ce ai de facut. Nu pricepeai cum vei realiza ce ai de facut, pentru ca tot ce aveai era drumul de sub tine si nimic mai mult. Pardon, pe tine insuti si drumul. Tot cautai alte cai, dar poteca ta nu se bifurca niciunde. O tot tinea strans pe langa un perete inalt si stancos. Si in dreapta, ceata prapastiei…Si azi, daca nu te opreai la timp sa observi ce urmeaza, ai fi alunecat in gol. Drumul asa cum il stiai s-a sfarsit. Nu s-a bifurcat, nu s-a intersectat, nu s-a schimbat. Ci pur si simplu s-a sfarsit poteca. Esti pe o muchie de stanca. In fata ta sufla vantul usor al inaltimilor si soarele s-a asezat pe capul tau, incalzindu-l placut, ca atingerea unei mame. Respiri adanc si de sub tine cad pietricele in golul de jos. Nu mai e nimic inainte, decat cupa unei vai al carui fund nu il poti cunoaste, pentru ca e prea departe de tine fizic, de intelegerea ta…Sa te intorci inapoi nici nu iti trece prin cap! Sa ramai asa pe loc, nu mai poti! Sa sari in laturi, in prapastia in ceata? Nici gand! Desi ea inca te imbie cu voce mieroasa…Si totusi? ce sa faci? ce sa faci? Cum sa faci??? Singura solutie e sa sari, sa faci saltul credintei. Si sari!!! Cazi, cazi cu o viteza incredibila si cand esti pe cale sa regreti si sa crezi ca te vei izbi de pamant, ceva te tine. Si incepi sa balansezi in aer, sa te legeni in bataia vantului, ca un copac…Soarele te scalda si simti ceva ce iti inconjoara gleznele…O coarda invizibila. Razi de bucurie in rasete ce rasuna in toata valea de sub tine si iti intinzi bratele asa cum stai cu capul in jos. Urli si tipi de bucurie si stii ca iar te-a salvat. Niciodata nu te lasa. Si asa cum te balansezi in bratele vantului…vezi ca in dreptul tau e o bucata de drum care, pe langa stanca, lin, duce in jos, spre valea schimbarii…Te apuci de coarda si te arunci pe calea ce te asteapta. Ce bine ca ai sarit! Cine stie ce te asteapta in vale! Nimic nu mai e imposibil acum!
Niciodata nu suntem singuri. Nimic nu e imposibil.
07 Ianuarie 2011
